Ioan Căianu (Caioni)

Scris de rutişor la 11 aprilie 2008

Compozitor şi organist român (Leghea, Cluj, 1629 — Lăzarea, Harghita, 1687). A studiat orga la Mănăşturul Clujului, Sebeşel şi Şumuleul Ciucului, apoi a urmat studii teologice şi filosofice la Trnava (Slovacia). Călugăr organist în Şumuleul Ciucului (a intrat în ordinul franciscanilor în anul 1648), preot (1655), vicar general (1676) şi în sfârşit pater custodiae (1686), are preocupări foarte diverse, pornind de la activitatea de reparator şi constructor de orgi, de pedagog muzical, de culegător de folclor românesc şi maghiar şi ajungând la cea de organist la Mănăştur, Călugăreni, Lăzarea sau chiar de tipograf la Şumuleul Ciucului.

loan Căianu este prima personalitate muzicală de statură universală pe care a avut-o poporul român. Importanţa sa provine din semnificaţia actului de a integra muzica românească în contextul celorlalte culturi folclorice ce-i erau cunoscute şi de a o alătura culturii muzicale occidentale a epocii, culegerile sale conţinând piese de cele mai diferite provenineţe: Organo Missale (1667), care cuprinde 39 mise, 53 litanii etc.; Codex Caioni (partea a 11-a fiind (mai mult…)

Anton Pann (Antonie Pantoleon-Petroveanu)

Scris de rutişor la 11 aprilie 2008

Compozitor şi folclorist român (Sliven, Bulgaria, 1796 — Bucureşti, 1854). Studiază muzica în Bucureşti, la Şcoala de cântăreţi bisericeşti a Mitropoliei (1812-1816), cu Dionisie Fotino şi apoi la Şcoala de cântăreţi bisericeşti Sf. Nicolae Şelari (1816-1818), cu Petre Efesiul. Cariera lui de cântăreţ de biserică începe în corul catedralei din Chişinău (1810-1811). Apoi se stabileşte la Bucureşti, unde este paracliser la biserica Olari (1812-1813), defteriu (cântăreţ II) al bisericii Sfinţi (1813-1818), profesor de psaltichie la Şcoala de cântăreţi (1823-1825).

Părăseşte din nou capitala, cântând la diferite biserici şi mănăstiri din ţară, revenind la Bucureşti ca profesor de psaltichie la Şcoala de cântăreţi bisericeşti (1828-1832) şi la Seminarul central (1842-1854), în paralel fiind prim cântăreţ în diferite biserici din capitală. Anton Pann a cules, notat şi publicat cântece populare, melodii lăutăreşti, literatură populară, editând cântecele fără acompaniament, considerând-le destinate circulaţiei în medii în care nu puteau fi interpretate decât vocal. (mai mult…)

Marcel Mihalovici

Scris de rutişor la 11 aprilie 2008

Compozitor francez de origine română (Bucureşti, 1898 — Paris, 1985), îşi începe studiile muzicale la Bucureşti, în perioada 1908 şi 1919, lucrând cu Fr. Fischer şi B. Bernfeld (vioară),D. Cuclin (armonie) şi R. Cremer (contrapunct). Continuă la Schola cantorum din Paris, din 1919 până în 1925, avându-l ca maestru pe Vincent d’Indy (compoziţie, dirijat de orchestră), în 1928, Mihalovici, Martinu.C. Beck şi T. Harsanyi, cărora li s-a alăturat N. Şrepin, au hotărât să dea un concert cu lucrările lor.

Criticii i-au grupat pe aceşti compozitori de origine străină rezidenţi în Franţa — deşi aveau estetici foarte diferite — sub numele de şcoala de la Paris. Mihalovici a fost membru fondator al Societăţii compozitorilor români din Bucureşti (1920) şi al Societăţii de muzică contemporană „Triton” din Paris (1932) şi membru corespondent al Institut de France, Académie des Beaux-Arts din Paris. Între 1959 şi 1962 a activat ca profesor de morfologie muzicală la Schola cantorum din Paris. De-a lungul timpului, creaţia sa a fost distinsă cu menţiunea onorifică (1919), premiul al II-lea (1920) şi premiul I (1925) de compoziţie „George Enescu”, apoi cu premiul „Ludwig Spohr” (Brunswick, 1955), premiul fundaţiei „Copley” (Chicago, 1961), premiul „George Enescu” al S.A.C.E.M. (Paris, 1966).

Mihalovici este atras de structurile solide, pe care este grefată influenţa modurilor şi ritmicii folclorului românesc. A scris mult pentru scena lirică: baletul cântat Une vie de Polichinelle (1922), baletele Le Postillon du Roi (1924), Divertimento (1925) şi Karagueuz (1926), operele L’Intransigeant Pluton (1928), Phèdre (1949) şi Die Heimkehr [„întoarcerea”] (1954, rev. 1955), apoi baletele Thésée au labyrinthe (1956) şi Alternamenti (1957), pe un libret de Claude Rostand, opera Krapp ( 1960), pe un libret de Samuel Beckett, baletul Variations (1960) şi opera bufă Les Jumeaux [„Gemenii”] (1962), pe un libret de Claude Rostand.

A excelat şi în domeniul muzicii simfonice: Introducere şi mişcare simfonică (1923); Fantezie pentru orchestră mare (1927); Cortegiul divinităţilor infernale (1928); Chindia (1929); Concert pentru vioară şi orchestră (1930); Divertisment (1934); Capriciu românesc (1936); Toccata pentru pian şi orchestră ( 1938, rev. 1940); Symphonies pour le temps présent (1944); Variaţiuni pentru alămuri şi coarde (1946); Secvenţe (1947); Sinfonia giocosa (1951); Rapsodia concertantă în stil popular românesc ( 1951 ); Studiu în două părţi pentru pian şi ansamblu instrumental (1951); Sinfonia partita (1952); Uvertură tragică (1957); Sinfonia variata (1960); Muzică nocturnă pentru clarinet (1963); Pretexte pentru oboi, clarinet bas şi orchestră de cameră (1968) etc.

Marcel Mihalovici a mai scris muzică vocal-simfonică, de cameră (cvartete de coarde, sonate pentru vioară şi pian, miniaturi şi sonate pentru diverse instrumente), corală, vocală şi de film.