duminică, luni

Scris de rutişor la 20 mai 2008

Duminică, la Ateneu s-a desfăşurat ceva de o improbabilitate usturătoare pentru unii şi anume două recitaluri de muzică contemporană in acelaşi timp. Cei circa 20 de spectatori excentrici, alături de şi mai puţini curioşi au trebuit să aleagă între un portret componistic A. Vieru, sus, sau un recital Ş. NichiforL. Alexandra.

Bănuiesc că o posibilă introducere în genul acesta ar fi, dacă s-ar scrie despre lucrurile acestea. Dar cum nu se scrie, puţini ştiu. Iar când se scrie, se tinde să se accentueze unele lucruri în defavoarea altora. Bunăoară, accentuăm măiestria cu care cântă unul sau altul, persoana compozitorului sau compozitoarei şi ne imaginăm tot soiul de lucruri în urma citirii acelui text – cum că sala ar fi fost plină ochi şi nimeni nu ar fi scârţâit, râcâit, lovit, vorbit, ţârâit, şuşotit ori că acel compozitor s-a bucurat de enorm de multă recunoştinţă pe timpul vieţii.

Varianta personală:

Ajungând la casa de bilete afli lucruri noi, nemediatizate prea mult. Bănuiesc că de-asta l-am ratat azi pe Toduţă la Cantacuzino.

„Cât costă scârţâielile de sus şi cele de jos?” …”Şi de ce sunt şi sus şi jos?” De data viitoare am să le propun celor pe care-i văd pe acolo să fim mai uniţi, că dacă tot ne vedem periodic.. 🙂

A fost simpatic un domn cu o pungă. Dacă ar fi cântat, alegându-mi într-un fel cuvintele, un soi de frenezie vie [vezi bătaia cu tuburi de la Pro Contemporania], punga ar fi completat, poate, şi n-ar fi enervat.

Deci te aşezi în faţă, primul rând, pui picior peste picior, te rezemi cum se poate mai comod şi mai firesc şi cu gesturi largi, astfel încât să se vadă că eşti de-al casei şi apoi aştepţi tacticos să înceapă să cânte. Şi apoi scoţi discret punga pe care o ţinuseşi cu dibăcie în buzunarul de la piept, poate, şi începi să-ţi faci de lucru cu ea, fără de grabă, că doar timpul nu-ţi aparţine. (mai mult…)