Alfred Alessandrescu

Alfred AlessandrescuCompozitor, pianist şi dirijor român (Bucureşti, 2 august 1893, — id., 18 februarie 1959). Studiile muzicale le începe la Conservatorul din Bucureşti (1903-1911), avându-i printre profesori pe D. G. Kiriac (teorie-solfegii, armonie) şi Alfonso Castaldi (armonie, contrapunct, compoziţie). Se perfecţionează la Schola cantorum din Paris (1913-1914, 1923-1924), unde urmează compoziţia cu Vincent d’Indy, iar în anul universitar 1913-1914 audiază cursurile de compoziţie ale lui Paul Vidal la Conservatorul din Paris, frecventând şi Facultatea de Drept din acelaşi oraş.

Alfred Alessandrescu a activat mult timp ca pianist de muzică de cameră (1919-1945), aproape patru decenii a dirijat orchestra Operei Române din Bucureşti (1921-1959),iar în paralel a fost dirijor (1926-1940) şi subdirector (1926-1937) al Filarmonicii din Bucureşti.

Activitatea sa pedagogică este de scurtă durată : profesor de teorie-solfegii (1932-1934) şi de armonie-contrapunct (1938-1939) la Conservatorul din Bucureşti. Mai mult de 25 de ani a fost director artistic al Orchestrei simfonice Radio din Bucureşti (1933-1959), iar între anii 1933 şi 1938, apoi după război, între 1945 şi 1947, director muzical al Radiodifuziunii Române.

Ca dirijor, întreprinde turnee în întreaga Europă, iar ca pianist de muzică de cameră, colaborează cu George Enescu, Jacques Thibaud etc. O serie de distincţii i-au marcat cariera artistică: premiul I de compoziţie „George Enescu” (1916), titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare franceze (1930). În 1954 a primit titlul de Maestru Emerit al Artei.

După ce a debutat componistic cu succes, la vârsta de 17 ani, cu schiţa pentru orchestră de coarde Amurg de toamnă (1910), Alfred Alessandrescu s-a preocupat din ce în ce mai mult de activitatea dirijorală şi de cea de critic muzical. Spre sfârşitul vieţii, a semnat numeroase orchestraţii şi transcripţii ale unor lucrări de Bach, Brahms, Canteloube, Ceaikovski, Händel, Rossini, Verdi etc., care pun în valoare rafinamentul unui mare orchestrator.

Creaţia sa se distinge printr-o factură de tip impresionist, din care nu lipsesc accentele naţionale : poemul simfonic Didona (1911); Fantezia română (1913); poemul simfonic Acteon (1915, distins cu premiul I „George Enescu”), lucrare programatică ce reprezintă culmea evoluţiei componistice a lui Alfred Alessandrescu. A mai scris lieduri şi muzică de cameră, semnând şi traduceri de librete.

Cercetările sale muzicologice au fost polarizate de analizele lucrărilor lui George Enescu, iar în perioada interbelică şi de activitatea de cronicar muzical, articolele sale particularizându-se printr-un stil literar elegant şi limpede, lipsit de duritate, dar şi de concesii.


Despre autor

rutişor
În umbra brazilor picoteşte rutişor ("Thalictrum aquilegifolium"): cea mai uşoară "aigrette" alb-liliachie, pentru că mulţimea florilor îndesate n-au petale, ci numai un belşug de stamine lungi, fine ca firişorii de pene şi răcoros parfumate.

Gândurile tale