Compozitorul, violonistul și pedagogul român de origine maghiară Ludovic Bács, si-a început pregătirea muzicală în orașul său natal, Petrila. A studiat vioara inițial cu Joseph Faubich, apoi la liceul din Petroșani. În timpul școlii, a evoluat ca instrumentist în orchestra simfonică a orașului, condusă de profesorul Julius Horáček. Între 1948 și 1951, și-a continuat studiile la Conservatorul de Muzică din Cluj-Napoca, pentru ca mai apoi, între 1951 și 1956, să obțină o bursă de studiu la Conservatorul Piotr Ilici Ceaikovski din Moscova. Între 1948-1949 a fost și student al Facultății de Filozofie din Cluj-Napoca.

În 1957 Ludovic Bács a început să lucreze în cadrul orchestrei simfonice a Radiodifuziunii române, inițial ca violonist, apoi ca dirijor, fiind numit în funcția de director artistic în anul 1964. Din 1958 și până la retragerea sa în 1991, a muncit neîntrerupt în cadrul Radiodifuziunii, ca dirijor și director artistic al orchestrei acestei instituții din București; începând din 1990, dirijează Orchestra de cameră Radio.

În 1966 înființează ansamblul Musica Rediviva în București, primul grup de artiști ce abordează muzica românească clasică. Cu aceste orchestre a întreprins numeroase turnee în țară și peste hotare (URSS, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, RDG, Berlinul de Vest, Olanda, Argentina, Elveția, Spania, Franța, Italia, Austia) și a făcut numeroase înregistrări. Repertoriul său include lucrări muzicale din perioada Renașterii, baroc, clasică, modernă și contemporană, românească și universală.

De-a lungul întregii sale cariere, Ludovic Bács a descoperit și prezentat o uriașă colecție de muzică românească străveche, pe care a transpus-o, a armonizat-o și a orchestrat-o, pentru a o aduce în fața publicului. A acordat o atenție specială compozitorilor români contemporani și lucrărilor acestora (Anatol Vieru, Tiberiu Olah, Ştefan Niculescu, Cornel Ţăranu, Aurel Stroe, Dan Dediu, Cristian Creţu și Christian Muck), interpretând în premieră multe dintre acestea.

Din 1962 până în 1968 (sau din 1960 până în 1966, potrivit The International Who’s Who 2004), Ludovic Bács a fost conferențiar la Academia de Muzică din București, devenind mai târziu profesor asociat la clasa de dirijori, citire de partituri și muzică de cameră.

Ludovic Bács este membru al Uniunii Compozitorilor din România. Printre premiile sale se numără: Premiul pentru merit cultural, Medalia Muncii, Premiul Asociației Muzicale Teatrale.

Lucrările sale includ: orchestrarea compoziției lui J.S. Bach, Fuga (BMW 1080) înregistrată, numeroase adaptări ale muzicii din secolele XV-XVIII: J.S. Bach, Monteverdi, Backfareg, din Codex Caioni; Suită de muzică veche din secolele XVII-XVIII, Variațiuni simfonice și Dubla Fugă pe o temă populară maghiară, Trei madrigaluri pentru cor, Variațiuni și Fuga pe o colindă românească, Potpourrie de colinde.

În tot acest timp, a prezentat sute de concerte cu un repertoriu variat, de la lucrări preclasice la creaţia contemporană. Interesat în promovarea tinerilor artişti, Cristian Brâncuşi le-a oferit adesea şansa de a fi solişti în concertele sale, după cum a dirijat şi numeroase concerte alături de nume consacrate ale artei interpretative. Muzician complex, este membru UCMR, autor a diverse lucrări camerale, simfonice şi vocal-simfonice. Recent i s-a acordat titlul de Doctor în muzică.

Pasionat interpret al muzicii de avangardă este deseori invitat să susţină concerte în manifestări de profil ca “Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi“, “World Music Days”. A realizat imprimări pentru radio, televiziune, muzică de film, înregistrări speciale pentru casele de discuri Electrecord şi AKSAK (Franţa). Turnee în Italia, Germania, Polonia, Rusia, Jugoslavia, Bulgaria, Ungaria, Filipine, SUA, Spania, Venezuela, Uruguay şi Franţa. Un moment de succes al carierei sale îl reprezintă concertele susţinute cu Orchestra de Cameră Radio în turneul din Coreea de Sud, excelent primite de un public entuziast şi numeros.

O altă latură a activităţii sale este şi aceea de formare a tinerilor dirijori. Din anul 1992 este profesor la clasa de dirijat orchestră a Universităţii Naţionale de Muzică – Bucureşti, printre studenţii se numără în prezent viitori dirijori din Argentina, Norvegia , Elveţia, Grecia , Coreea de Sud, SUA. A fost invitat să susţină conferinţe şi masterate în ţară şi străinătate.

În 1914 Constantin Brăiloiu se întoarce în România, devenind profesor de istoria muzicii la Academia regală de muzică. Ulterior descoperă muzica folclorică românească, orientându-se spre folclorul muzical şi creând, în anul 1928, la Bucureşti, Arhivele folclorice ale Societăţii compozitorilor români. În acelaşi an va deveni membru al “echipei sociologice” conduse de Dimitrie Gusti, în cadrul căreia efectuează primele sale studii de teren în satele româneşti: Fundu Moldovei (Bucovina, 1928), Drăguş (Transilvania, 1929) şi Runcu (Oltenia, 1930).

În anii următori face din ce în ce mai multe culegeri muzicale din toate regiunile României, prima sa publicaţie importantă intitulându-se “Esquisse d’une méthode de folklore musical” (Schiţele unei metode de folclor muzical – 1931) şi fiind o piatră de hotar în conturarea etnomuzicologiei ca şi entitate culturală. Această publicaţie va fi urmată de multe altele, pe teme la fel de variate ca şi diversitatea ritmurilor, scărilor muzicale şi poeziilor cântate, ritualurilor funerare sau a creaţiilor muzicale colective.

În 1943, Brăiloiu este numit consilier cultural pe lângă Legaţia română de la Berna, stabilindu-se mai apoi definitiv în Elveţia. La Geneva îl intâlneşte pe Eugène Pittard, directorul Muzeului de etnologie, împreună cu care va fonda Arhivele internationale de muzică populară (AIMP) - una cele mai importante surse documentare de etnomuzicologie din Europa, până în ziua de astăzi. În 1948 devine şi Conferenţiar la CNRS Paris. Din acest moment este invitat să participe la numeroase colocvii în toată Europa.

La Geneva, Constantin Brăiloiu îşi consacră ultimii 15 ani din viaţă culegerii de înregistrări de muzică populară din întreaga lume. Se naşte, astfel, între 1951-1958, “Collection universelle de musique populaire enregistrée” (Colecţie universală de muzică populară înregistrată), o serie de 40 de discuri vinil 78 ture (reeditată azi sub forma de CD).

Scrierile lui cele mai importante datează şi ele din această perioadă (acestea au fost reunite în 1973 în volumul de referinţă “Problèmes d’éthnomusicologie“), la fel ca şi ultimele sale misiuni de teren (Macedonia, Asturia şi în Banatul sârbesc). În 20 decembrie 1958 moare la Geneva, rămânând în memoria colectivă ca unul din precursorii de marcă ai etnomuzicologiei contemporane.

A fost bursier al Fundaţiei Sigismund Toduţă (1999) şi al Academiei Internaţionale Bach din Stuttgart (2000). A participat la cursuri de compoziţie de vară cu Petr Kotik şi Marek Kopelent (Republica Cehă, 2000), cu Pascal Bentoiu, Aurel Stroe şi Dan Dediu (România, 2003). Şi-a realizat studiile doctorale (2002-2005) sub îndrumarea acad. prof. univ. Dr. Cornel Ţăranu şi în 13 mai 2005 a susţinut prezentarea publică a tezei de doctorat, obţinând titlul de doctor în Muzică, specializarea Creaţie muzicală, cu distincţia „Summa cum laudae”.

Între anii 2006 şi 2007 a iniţiat şi condus în calitate de director de proiect un grant de cercetare finanţat de C.N.C.S.I.S („Investiţii analitice şi creatoare în genurile balet şi simfonie de cameră din componistica naţională şi universală contemporană”). Din 2002 este angajatul Academiei de Muzică din Cluj-Napoca, mai întâi în calitate de preparator universitar, iar din 2005 ca şi asistent universitar la disciplina de „Forme şi Analiză Muzicală”.

Creaţia sa cuprinde muzică vocal-simfonică, balet, operă, muzică de cameră şi muzică corală. Lucrările sale au fost interpretate în România, Franţa şi Italia, fiind imprimate pe CD-uri şi pe DVD. A publicat piese corale la diferite edituri din Cluj-Napoca, Oradea, Suceava, piesa Psalmi la Ed. Müller & Schade AG, Bern, Elveţia, 2002, precum şi baletul de cameră Strigoiul (2006) şi simfonia de cameră Fun Land (2007) la Editura MediaMusica, Cluj-Napoca.

A obţinut următoarele premii: Premiul II ex-aequo la Concursul de Compoziţie “Alexandru Zirra”, pentru lucrarea Trio de coarde, Iaşi, 2002; Premiul I la Concursul naţional de compoziţie corală „Ştefan cel Mare şi Sfânt – 500”, Suceava, 2004; Premiul de excelenţă pentru tineri compozitori al Uniunii Naţionale a Patronatului Român, pentru oratoriul Apocalipsa şi opera de cameră Moara lui Călifar, Bucureşti, 2005; Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România – Asociaţia Cluj – pentru opera de cameră Moara lui Călifar, Bucureşti, 2006.

Lista lucrărilor muzicale:

Corală:

În oraşul Vifleem – colindă pentru cor mixt (1997); Asta-i seara lui Crăciun – colindă pentru cor mixt (1999); Sus boieri! – colindă pentru cor mixt (2001); Rugăciune – pentru cor mixt, versuri de Mihai Eminescu (2002); Sus în vârful ceriuluiu – colindă pentru cor mixt (2002); Cântări – pentru cor mixt, versuri de Lucian Blaga (2003); Domnul de la Putna – pentru cor mixt, versuri de George Coşbuc (2004); Pater noster pentru cor mixt (2005);

Camerală:

Şase piese mici – pentru violoncel solo (2000); Suspine – pentru cvartet de coarde (2000); Trio de coarde – pentru vioară, violă şi violoncel (2001); Amintiri din lumea basmelor – suită pentru violoncel solo (2001); Psalmi – pentru 4 instrumente (2002 – Cl.,Mar.,Vibrf.,V-cel – în cadrul proiectului cultural româno-elveţian „Muzică din linişte”); Zi şi noapte – pentru 8 instrumente (2005 – Picc.,Ob.,Cl., Perc.,Vl.,V-la,V-cel,C-bas ); Meditaţiile unui fagot singuratic – pentru fagot solo (2006); Radio pentru 4 instrumente – (2006 – Fl.traverso, Fl.dolce, Clav.,V-cel ); variantă pentru flaut, vioara, pian şi violoncel (2007); Radio.zip (2008) pentru flaut, vioara, pian şi violoncel, versiune prescurtată şi modificată a piesei Radio (2006);

Muzică pentru ansambluri instrumentale:

Opriţi războiul! – pentru 16 instrumente de coarde (2003 – 6 Vl.I, 4 Vl.II, 3 V-la., 2 V-cel, 1 C-bas); Fun Land, simfonie de cameră pentru 15 instrumentişti (sau orchestră de cameră – 2007; Fl.,Ob.,Cl.,Fg.,Hn.,Tr.,Trbn.,Perc.1,Perc.2,P-no,Vl.I,Vl.II,V-la,V-cel,C-bas);

Muzică vocal-simfonică:

Muntele – poem vocal-simfonic pentru bariton solo si orchestră de cameră, pe versuri de Ciprian Nickel (2002); Apocalipsa – oratoriu pentru solişti, cor mixt şi orchestră (2002, reorch.2004);

Operă:

Moara lui Călifar – operă de cameră într-un act, pentru 4 voci şi 7 instrumente (2004 – pentru Fundaţia Ernst von Siemens, München; Fl.,Cl.,Hn.,Perc.,Vl.V-la,C-bas);

Balet:

Strigoiul, balet de cameră pentru 15 instrumentişti (sau orchestră de cameră – 2006; Fl.,Ob.,Cl.,Fg.,Hn.,Tr.,Trbn.,Perc.1,Perc.2,P-no,Vl.I,Vl.II,V-la,V-cel,C-bas);

Compozitor

Studiile muzicale şi le realizează la Braşov şi Bucureşti (1943-1947), cu Mihail Jora (armonie, contrapunct, compoziţie), Marţian Negrea (armonie), Constantin Brăiloiu (istoria muzicii), în 1944 absolvind şi Facultatea de Drept din Bucureşti.

Din 1958 devine dirijor permanent şi apoi director al Filarmonicii din Bucureşti. Până în 1966 a fost şi prim-dirijor şi director al Operei Române din Bucureşti.

Scrie muzică de teatru (baletul Meşterul Manole, 1967), simfonică, de cameră, vocală şi a inventat polimetronomul electronic, compunând muzică în politempie structurală: Polytempie I (1974), A Different Drummer (1976), Double jeu (1977), Coral interpolat în stil bizantin (1978) etc.

Compozitor

Studiile şi le începe la Lugoj (1884-1891), mult timp după aceea continuându-le la Košice în Slovacia (1891-1892), Blaj (1892-1895), Sibiu (1903-1906) şi Braşov (1913-1914).

Tiberiu Brediceanu contribuie la înfiinţarea Operei Române şi a Teatrului Naţional din Cluj (1919), a Conservatorului din Cluj (1920) şi a Societăţii compozitorilor români (1920). Din 1920, devine director al Operei Române din Cluj, ulterior deţinând funcţiile de preşedinte (1928-1947) şi director (1934-1940) al Conservatorului „Astra” din Braşov, apoi de director general al Operei Române din Bucureşti (1941-1944).

O serie de distincţii i-au recompensat activitatea: Premiul Naţional pentru muzică (1927), titlurile de Maestru Emerit al Artei (1952) şi Artist al Poporului (1957). A fost membru corespondent al Societăţii franceze de muzicologie din Paris (din 1929) şi al Academiei Române din Bucureşti (1937-1948).

Creaţia sa dedicată scenei a fost gândită pentru teatrul de amatori, fiind concepută deliberat astfel încât să fie accesibilă din punct de vedere tehnic şi să pună în evidenţă un limbaj predominant folcloric. Simplitatea şi coloristica bogată a unor lucrări ca icoana de la ţară La şezătoare (1908), pantomima după Lucian Blaga Învierea (1932), icoana de la ţară La seceriş (1936) i-au atras compozitorului simpatia publicului.

Utilizarea permanentă a citatelor folclorice, armonizarea tonală clasică, tenacitatea în valorificarea muzicii populare sunt prezente şi în muzica simfonică (Patru dansuri simfonice pentru orchestră mare, 1951), de cameră (în special miniaturi pentru pian, printre care opt caiete de Jocuri populare româneşti), vocală (Colinde pentru voce şi pian sau pian solo; zece caiete de Doine şi cântece poporale; Şase doine şi cântece pentru cvartet vocal şi pian, 1953; Mioriţa, şase teme ale baladei pentru cvartet vocal şi pian, 1955).

Între 1927 şi 1930, Tiberiu Brediceanu a colaborat ca folclorist cu Arhiva fonogramică a Ministerului Artelor din Bucureşti, activând intens în domeniul culegerii de folclor (peste 2 000 de melodii) în ţară (1891-1911) şi peste hotare. Lui îi datorăm descoperirea mai multor variante ale baladei Mioriţa. Dintre volumele de folclor publicate, menţionăm: 170 melodii populare româneşti din Maramureş (1910) şi 810 melodii populare româneşti din Banat (1921-1925), lucrare premiată de Societatea compozitorilor români (1925).

Compozitor

Prima parte a activităţii sale profesionale este legată de oraşul Lugoj, unde este profesor de muzică (1926-1928) şi dirijor al Reuniunii române de muzică şi cântări (1926-1929, 1930-1939).

Importanţa lui în viaţa muzicală românească se reflectă atât în activitatea pedagogică (director al Conservatorului orăşenesc din Lugoj în perioada 1931-1939, profesor la Conservatorul municipal din Timişoara între 1939 şi 1942, apoi profesor la Liceul de muzică nr. 1 din Bucureşti între 1949 şi 1963), cât şi în implicarea în activitatea muzicală de amatori, între 1926 şi 1949 fiind secretar general şi preşedinte al Asociaţiei corurilor şi fanfarelor române din Banat, iar între 1939 şi 1943 dirijor al Corului municipal şi al ansamblului Lyra C.P.R. din Timişoara.

Plasându-se în continuarea bogatei tradiţii corale din Banat şi Transilvania, Filaret Barbu a realizat numeroase prelucrări de folclor, corurile (Duruiana, Lugojana nouă etc.) şi muzica sa vocală, bazându-se în principal pe valorificarea inspiraţiei folclorice.

În lucrările pe care le-a dedicat teatrului muzical, cum sunt operetele Ana Lugojana (1950), apoi Plutaşul de pe Bistriţa (1955), Târgul de fete (1962), opera populară Pintea Viteazul (1966), opereta Femei fără bărbaţi (1970), Filaret Barbu se remarcă în special prin inspiraţia melodică, deseori foarte apropiată de originalul folcloric, prin nota optimistă, luminoasă, neexcelând însă pe planul dramaturgiei sau al orchestraţiei.

În 1927 a înfiinţat Revista corurilor şi fanfarelor române din Banat. De-a lungul timpului a publicat mai multe cărţi, printre care schiţa monografică Traian Grozăvescu (Timişoara, 1935), Portativ bănăţean (Lugoj, 1942), Partitura unei vieţi, Memorii (Timişoara, 1976).

Din 1962 predă armonie, contrapunct, forme muzicale la Universitatea de Muzică bucureşteană. Între cele aproape 80 de opusuri semnate de Petra-Basacopol, muzica de cameră ocupă un loc privilegiat (compozitoarea a scris însă şi opere, balete, lucrări vocal-simfonice, concertante). Harpei îi sunt dedicate atât piese solistice (o serie de şase preludii figurau ca piese obligatorii în Concursul de interpretare de la Amsterdam), cât şi piese pentru ansambluri de cameră sau un concert.

Din 1968 începe cariera sa didactică la Universitatea de Muzică bucureşteană, pe care o conduce din 2000 în calitate de rector. Predă armonie, forme şi analize muzicale, ceea ce, de-a lungul timpului, l-a îndreptat şi spre necesitatea teoretizărilor: Buciu a scris aşadar cartea Elemente de scriitură modală, precum şi două volume de Armonie. De asemenea, a publicat numeroase articole şi studii în reviste din România, Rusia, Germania, a colaborat la emisiuni radiofonice şi de televiziune, a susţinut cicluri de conferinţe în U.S.A. (1994), în Franţa (1996) sau Suedia (1995).

Deşi s-a exprimat în genuri diverse (simfonic, vocal-simfonic, cameral), compozitorul Dan Buciu şi-a manifestat, de-alungul ultimelor decenii, o preferinţă pentru genul coral. Iată câteva din principalele titluri ale creaţiei sale. Scene, Lespezi pentru orchestră, Cantata Iarba pământului, ciclul de lieduri Lyrica mundi, Remember Hiroshima pentru cor şi bandă magnetică, Ana lui Manole pentru cor şi instrumente populare cu mişcare scenică.

Lucrările sale au fost cântate în ţări europene, în India şi Japonia, şi au fost premiate în repetate rânduri de UCMR.

]]> http://433.ro/dan-buciu/feed/ 0