În 1936 pleacă la Berlin unde studiază la Academia de Muzică, având ca profesori pe Walter Gmeindl şi Heinz Tiessen (compoziţie), Fritz Stein (arta dirijatului). În acelaşi timp audiază cursurile de filozofie ale lui Eduard Spranger (psihologie) şi Nicolai Hartmann (metafizică).

Abia sfârşite studiile, devine în 1945 dirijor pro tempore al faimoasei Orchestre Filarmonice din Berlin. Până în 1952, Celibidache dirijează peste 400 de concerte cu această orchestră, impunându-se ca personalitate muzicală de o excepţională exigenţă artistică.

Începând cu 1954 este invitat cu regularitate la pupitrul unor renumite orchestre simfonice europene: Orchestra Radio din Stuttgart (Germania), Orchestra Naţională din Paris (Franţa), Orchestra Simfonică Radio din Stockholm (Suedia). Între 1960 şi 1962 ţine cursuri de perfecţionare în arta dirijorală la Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia), iar mai târziu la Fontainebleau (Franţa) şi la München (Germania) pentru tineri dirijori selecţionaţi cu multă severitate.

În 1979 primeşte funcţia de director muzical general al oraşului München şi de dirijor permanent al orchestrei filarmonice din acest oraş. Sub conducerea sa, Filarmonica din München devine una din cele mai bune orchestre simfonice din lume.

Sergiu Celibidache a fost un mare interpret al muzicii post-romantice, fiind recunoscut ca dirijor neîntrecut a simfoniilor lui Anton Bruckner, precum şi al impresioniştilor francezi, de la Claude Debussy la Maurice Ravel. Stilul său dirijoral era foarte original, fiind cunoscut în special pentru varietatea tempo-urilor – un stil care dădea un efect deosebit în sala de concert. Din acest motiv, Celibidache a refuzat înregistrările pe discuri.

Printre alte compoziţii, Sergiu Celibidache este autorul unui impresionant Requiem, a patru simfonii şi al unui Concert pentru pian şi orchestră, rămase în cea mai mare parte inedite.

Pentru activitatea sa artistică, Sergiu Celibidache a primit diverse distincţii, printre care: cetăţean de onoare al oraşului München (1992), membru de onoare al Academiei Române (1992), Doctor Honoris Causa al Universităţii din Iaşi (1992), Ordinul Maximillian pentru Ştiinţă şi Artă (Germania, 1993).

S-a stins din viaţă la 14 august 1996, la reședința sa din comuna La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret (în apropiere de Paris).

Chiar înainte de a-şi termina studiile, Gheorghe Cucu devine cântăreţ de strană la Brăila şi apoi dirijor de cor, din 1904 până în 1932, la biserica Brezoianu din Bucureşti. De asemenea, este dirijor secund al Societăţii corale „Carmen” (1901-1907; 1912-1928), dirijor al corului cape­lei române din Paris (1907-1911) şi al corului Mitropoliei din Bucureşti (1912-1932). Cariera sa pedagogică se desfă­şoară cu precădere la Conservatorul bucureştean, ca profe­sor de armonie, teorie şi solfegii (1918-1932), dar şi la Academia de Muzică Religioasă din Bucureşti, unde a fost profesor de armonie din 1928 până în 1932. În 1919 este distins cu premiul al Il-lea de compoziţie „George Enescu”, iar în 1925 cu premiul Societăţii compozitorilor din România.

Creaţia lui Gheorghe Cucu reprezintă un moment im­portant în evoluţia muzicii corale româneşti. A excelat în corurile a cappella, înclinaţia lui către satiră reflectându-se în lucrări pline de spirit precum Mincinosul (1910) sau Haz de necaz (1929). Gheorghe Cucu a scris minia­turi, dar şi veritabile poeme corale, lucrări pentru copii (voci egale), dar şi pentru cor mixt. Abordează o tematică foarte variată, muzica lui corală remarcându-se prin plasticitate şi printr-o dramaturgie pregnantă.

În creaţia corală a lui Gheorghe Cucu se reunesc pentru prima oară tratarea modală (moştenită de la Musicescu şi Kiriac) şi cea contrapunctică (în care l-a avut ca precursor pe Gh. Dima) a melodiilor populare româneşti. Dintre lucrările corale laice şi religioase ale lui Gheorghe Cucu, mai amintim: Foaie verde baraboi (1902), cor mixt pe versuri populare; Foaie verde cimbrişor (1902), cor mixt pe versuri populare; Sfinte Dumnezeule (1904), cor mixt (sau bărbătesc); Răspunsuri liturgice (1905), cor mixt; Ursitoarea (1907), cor bărbătesc pe versuri populare; Sus, bădiţă (1908), cor mixt pe versuri populare; Pui de lei (1908); Greierul (1910); Imnul patriarhal (1926), cor mixt; Frumosul vine pe apă (1931).

Compozitorul a semnat şi numeroase armonizări şi prelucrări de folclor: Colinde populare (1924, 1926, 1928, 1932, 1940); 200 colinde populare culese de la elevii Seminarului Nifon in anii 1924-1927 (Bucuresti, 1936).

A predat contrapunct, teorie, armonie, istoria muzicii la Liceul de Muzică din Cluj-Napoca între 1990 şi 1995 şi apoi drept asistent, respectiv profesor de citire de partituri (din 1998) la Academia de Muzică “Gheorghe Dima”. A susţinut conferinţe în Germania, Moldova şi România, iar a avut muzica interpretată în Germania şi România.

Printre numeroasele premii obţinute se găsesc şi premii ale competiţiei “Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca (Premiul al II-lea, 1987 pentru Sonata (pian); Premiul I, 1989, pentru Trio; Premiul I, 1990, pentru Cantata nr.2;Premiul Uniunii Compozitorilor Români, 1991, pentru Cvartetul de coarde nr.1 ), Premiul I la Concursul Naţional de Compoziţie şi Premiul Televiziunii Române, ambele în 1996 la Iaşi pentru Ciclul de lieduri Melancolia Egeei (pentru soprană, mezzosoprană şi pian) şi două premii la Concursul Lucian Blaga – 1996 – Trei lieduri (pentru soprană şi orchestră de cameră), 1999, pentru Trei lieduri (pentru tenor, violă şi pian).

Iulia Cibişescu-Duran a lucrat şi drept critic muzical pentru anumite publicaţii din Cluj-Napoca între 1990-1996 şi a scris cartea Structuri polimorfe în postmodernismul muzical românesc (2002, Ed.Media Musica) şi a publicat poezie în volumele Ascunzişuri de măşti (1995, Ed.Mesagerul) şi Taina egipteană (1997, Ed.Cogito).

A fondat ansamblul de muzică contemporană Art Contrast în Cluj-Napoca din 1992 şi între 1992 şi 1997 s-a îndeletnicit cu conducerea muzicală a grupului, dirijând de atunci, diverse ansambluri orchestrale din România. Muzica ei cuprinde lucrări orchestrale, camerale, corale şi vocale.

Este membră UCMR şi Membră al “Professional Women’s Advisory Board” al Institutului Biografic American.

Pentru o listă completă de lucrări vizitaţi Iulia Cibişescu-Duran@CIMEC

Creaţia sa de operă se distinge prin evidentul caracter naţional şi prin rolul ei de asigurare a tranziţiei către şcoala de compoziţie a secolului XX. Deţinătorul unei tehnici componistice superioare multora dintre predecesorii săi, Caudella a fost adeptul unei unităţi dramatice riguroase, care presupunea o bună proporţionare între numere şi o permanentă relaţionare între text şi muzică, din punct de vedere tematic îndreptându-se în general către valorile naţionale. Drama istorică de orientare romantică Petru Rareş este scrisă în concordanţă cu legile declamaţiei, iar muzica ei se înscrie în zone sonore foarte particularizate în funcţie de personajele pe care le portretizează. Se mai poate remarca diversitatea numerelor, apelul la laitmotiv şi dozarea justă între voci şi instrumente. Opera Petru Rareş încheie o epocă a muzicii româneşti şi anunţă o alta, anul premierei (1900) nefiind lipsit de importanţă în această periodizare.

Eduard Caudella a compus şi numeroase lucrări de muzică de cameră (în general miniaturi cu caracter romantic), corală şi vocală, alături de care amintim câteva titluri importante din muzica lui pentru orchestră, precum Fantezie românească op.l (1878), urmată de o serie de lucrări programatice pentru orchestră, printre care Pe mare (1895), Dor de ţară (1896, rev. 1904), Notturno (1901), Amintiri din Carpaţi (1907), Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 1 în sol minor (1913), uvertura programatică Moldova (1913) — lucrare de maturitate, care nu depăşeşte însă limitele programatismului romantic, Concertino pentru vioară şi orchestră (1918).

Apoi, a fost numit director al muzicii de balet la Opera din Paris (1973-1978), iar din 1978 este profesor al noii clase de orchestraţie şi instrumentaţie de la Conservatorul din Paris. În 1963, a pus bazele ansamblului instrumental Ars Nova, una dintre principalele formaţii franceze specializate în muzică nouă, iar în 1968 a primit Marele premiu naţional al muzicii. Primele sale lucrări au fost Haut-Voltage, balet pentru Maurice Béjart (1956), Contrepointe (1957) şi Cyrano de Bergerac (1959), balete pentru Roland Petit. Dar el s-a impus cu adevărat numai o dată cu 24 de preludii pentru orchestră, cântate în primă audiţie sub bagheta lui Leonard Bernstein în 1959. Contrar opţiunii unei mari părţi dintre compozitorii generaţiei sale, Constant nu a adoptat niciodată sistemul serial.

În schimb s-a preocupat de problemele timbralităţii şi formei, atât în cele 24 de preludii, cât şi în Turner (1961), trei eseuri pentru orchestră punând în joc 40 de solişti instrumentişti şi vizând „interpretarea inspiraţiei” marelui pictor englez. De asemenea, el s-a orientat către aleatorism şi improvizaţie, în special în Cânturile lui Maldoror pentru recitator, coregraf-dirijor, 23 muzicieni „improvizatori” — alegând momentul şi conţinutul intervenţiei lor în funcţie de ceea ce le inspiră recitatorul şi prin intermediul lui, Lautréamont — şi zece violoncelişti (1962). Aceeaşi căutare i-a inspirat Winds pentru şase suflători de lemn, şapte alămuri şi contrabas (1968), lucrare cu un caracter mai abstract, în cursul căreia interpreţii utilizează, ocazional şi alte instrumente de suflat, de obicei cu funcţie nonmuzicală (flaute cu culisă, sirene) şi Traits (Cadavres exquis), improvizaţie colectivă (1969) urmată mai târziu de Traits în genul „teatru muzical” (1975).

Marius Constant a mai scris şi alte lucrări pentru scenă, precum le Souper şi la Serrure, după J. Tardieu (1969) şi le Jeu de Sainte Agnès, ceremonial bisericesc vorbit şi cântat în provensala veche (1974); Par le feu, pentru soprană dramatică şi orchestră (1968); ca balete, Rain (1960) şi le Violon (1962) pentru Roland Petit, Ponant 19 (1964), Éloge de la folie (1966), Paradis perdu (1966), Candide, pentru clavecin şi orchestră (1970), o mimodramă după Voltaire, prezentată în premieră la Opera din Hamburg şi făcând să coexiste muzical două discursuri paralele — cel al clavecinului, la care se cântă la Triomphante din ordinul al zecelea de F. Couperin şi cel al orchestrei — Septentrion „saltavit etplacuit”, cu elemente de jazz şi de free-jazz (1975) şi Nana pentru Roland Petit (1976).

Dintr-o abundentă producţie instrumentală amintim: Chaconne et marche militaire ( 1968); Moulin à prière pentru două clavecine (1969); Quatorze Stations pentru un percuţionist solo şi şase instrumente (1970); Strings pentru clavecin şi 12 corzi (1972); Silete pentru clavecin (1973); Faciebat anno 1973 pentru 24 de viori şi orchestră (1973); Psyché pentru două piane şi percuţie (1975); Stress pentru trio de jazz, pian solist, cvintet de alămuri şi percuţie (1977); Concerto „Gli elementi” pentru trombon şi orchestră (1977); Symphonie pentru instrumente de suflat (1978); Concertante pentru saxofon alto şi orchestră (1978); Neuf pièces pentru flaut şi pian (1978); Harpalycée pentru harpă sau harpă şi cvintet de coarde (1979); Alléluias pentru trompetă şi orgă (1980); Nana-Symphonie pentru orchestră mare (1980); Cent Trois Regards dans l’eau, concert pentru vioară şi orchestră (1981); D’une élégie slave pentru chitară (1981) şi la Tragédie de Carmen (1981).

loan Căianu este prima personalitate muzicală de statură universală pe care a avut-o poporul român. Importanţa sa provine din semnificaţia actului de a integra muzica românească în contextul celorlalte culturi folclorice ce-i erau cunoscute şi de a o alătura culturii muzicale occidentale a epocii, culegerile sale conţinând piese de cele mai diferite provenineţe: Organo Missale (1667), care cuprinde 39 mise, 53 litanii etc.; Codex Caioni (partea a 11-a fiind redactată între 1652 şi 1671 de loan Căianu); Sacri Concentus (1669); Cantionale Catholicum (1676); Casa de aur (1676), Hymnarium etc.

Cotlex Caioni, este o culegere de piese populare din Transilvania, transcrise în notaţia tabulaturii pentru orgă, şi conţine o serie de melodii româneşti: Cantio jucunda de nuptiis Canae Gallileae (cor la unison); Cântecul voivodesei Lupu; Dans zglobiu; Dans valah; Alt dans valah în doi; Dansul al V-Iea în şase; Dans; Dans din Nireş; Dansul Coloman; Dansul lui Lazăr Apor. Numeroşi compozitori români ai secolului XX au utilizat muzica sa cu trăsături arhaice atât de particulare fie ca sursă de inspiraţie, fie ca pretext pentru lucrări scrise în memoria lui loan Căianu.

La începutul carierei activează ca profesor de muzică la Fălticeni (1918-1922) şi Bucureşti (1922-1927). După încheierea studiilor de la Paris, devine dirijor al Societăţii corale „Carmen” din Bucureşti (1927-1950), alături de care a concertat atât în ţară, cât şi în străinătate. În aceeaşi perioadă începe o prestigioasă carieră pedagogică universitară, ca profesor de teorie-solfegii (1929-1964) şi mai târziu ca director (1950-1955) al Conservatorului. În paralel, tot în Bucureşti, a predat şi la Academia de Muzică Bisericească (1933-1939), iar din 1928 devine director artistic şi dirijor al corului bisericii „Domniţa Bălaşa”. A fost membru al Societăţii franceze de muzicologie din Paris. Dintre distincţiile care i-au fost acordate la nivel naţional, amintim Premiul de Stat (1955), titlurile de Maestru Emerit al Artei (1954), Artist al Poporului (1959) şi Profesor Emerit (1962).

Ioan D. Chirescu a scris muzică simfonică, de cameră, dar în principal muzică corală. Având la dispoziţie corul „Carmen” şi preluând tradiţia predecesorilor săi de la pupitrul acestei prestigioase formaţii, compozitorul a făcut apel în creaţia sa la o serie de genuri populare arhaice, pornind de la colind sau cântec de stea şi ajungând la baladă sau bocet. Ioan D. Chirescu s-a impus în domeniul miniaturii corale, caracterizată de simplitatea melodică, armonică şi polifonică şi de sublimarea inflexiunilor melodice populare. Lucrări din creaţia sa laică (Cântecul cucului, 1919; Colo-n umbra pomilor, 1937; Mama, 1933, pentru solist şi cor bărbătesc; Doruleţ, doruleţule, 1948 etc), ca de altfel şi cea religioasă (Răspunsuri liturgice, 1934; Pre tine te lăudăm, 1934 etc), se află şi acum în repertoriul coralelor româneşti.

Stabilindu-se în România, mai întâi a activat ca profesor de mandolină, chitară şi vioară la Galaţi (1896-1901), apoi a devenit profesor de armonie, contrapunct, compoziţie şi orchestră la Conservatorul din Bucureşti (1904-1940), între timp fiind şi inspector general al muzicii în Ministerul Artelor (1925-1929). Are o activitate susţinută de şef de orchestră, dirijând Filarmonica din Bucureşti, orchestra Asociaţiei generale muzicale „Tinerimea simfonică” etc. A participat la înfiinţarea Societăţii Compozitorilor Români (1920) şi a scris consecvent cronici muzicale.

Deşi importanţa sa ca pedagog este mult mai mare decât aceea de compozitor, Alfonso Castaldi se distinge prin faptul că a impus genul poemului simfonic şi chiar al simfoniei în cultura muzicală românească, punând în prim-plan influenţele impresionismului francez şi neoclasicismului italian şi transmiţându-le elevilor săi. Atracţia faţă de muzica programatică, rafinamentul armonic şi orchestral, construcţia echilibrată se reflectă în primul rând în creaţia sa pentru orchestră: tripticul simfonic „Il Giorno” Poema delle ore (1904), poemul simfonic Thalassa (1906), poemul simfonic pentru orchestră mare Marsyas (1907), Simfonia in la minor (1920), simfonia L’Eroe senza gloria (1925).

Alfonso Castaldi a scris şi muzică de teatru (opera-revistă Panglicarii, 1903; tragedia Glauco; opera Meşterul Manole; feeria Făt-Frumos; opereta Lupii în vatră, 1916), vocal-simfonică (Imn religios, 1917), de cameră (trei cvartete de coarde; miniaturi pentru harpă etc), corală şi vocală (în special pe versuri de poeţi italieni).

Altele:
Dimitrie Cuclin@UCMR