Adrian Enescu

Altele: Adrian Enescu pe IMDB; interviu DilemaVeche, MuzicişiFaze.

A început să studieze de timpuriu la Viena (între altele vioara, cu J.Hellmesberger), la Conservatorul, absolvit la vârsta de 12 ani.

A urmat un an de compoziţie cu Robert Fuchs, apoi Conservatorul parizian (vioara cu P. Marsick, pian cu L. Diémer, contrapunct cu A. Gédalge, compoziţie cu J.Massenet, apoi cu G.Faure), unde i-a avut colegi pe Ravel, Roger-Ducasse, Florent Schmitt, Charles Koechlin etc.

Ca unul din cei mai renumiţi virtuozi ai vremii, Enescu a călătorit mult, în Europa şi America de Nord. A locuit pe rând în România (în perioada interbelică mai cu seamă) şi Franţa (unde s-a stabilit odată cu venirea regimului comunist în România; mormântul său se află de-altminteri în Père Lachaise din Paris). În 1937 s-a căsătorit cu prinţesa Maria Cantacuzino, în al cărei palat din centrul Bucureştiului se află actualmente sediul Muzeului “Enescu” şi al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România.

În lunga sa activitate interpretativă, Enescu a apărut de cca 1500 de ori în public, ca solist, dirijor sau membru al unor ansambluri camerale (nu doar ca violonist, dar şi ca pianist), avându-i ca parteneri muzicali pe Casals, Cortot, Casella, Thibaud, Fauré, R.Strauss, Bartok, Weingartner, Stokowski, Gieseking, Menuhin (care i-a fost totodată unul din elevii preferaţi), Lipatti, Haskil, Oistrach s.a. A dirijat orchestre celebre, precum Colonne, Lamoureux, Concertgebouw, BBC, Philadelphia, Pittsburgh, New York, Detroit, Chicago, Boston s.a.

În România, Enescu s-a implicat activ în viaţa muzicală: de exemplu, a înfiinţat din fonduri personale un premiu de compoziţie care-i purta numele şi se acorda aproape anual tinerilor compozitori (între 1913-1946), de asemenea a fost primul preşedinte al Societăţii Compozitorilor Români (din 1920 până în 1949). Receptarea mondială a compoziţiilor enesciene a trecut printr-un proces lent şi deloc spectaculos.

Primele sale lucrări (op.6-15) au fost cântate cu mare succes în Franţa, Olanda, Anglia, S.U.A. (de pildă, Gustav Mahler a dirijat prima audiţie americană a Suitei nr. I pentru orchestră, în 1911), apoi au fost însă date uitării. Unele din lucrările ulterioare ale lui Enescu au trezit un interes aparte în lumea muzicală (Sonata a lll-a pentru pian şi vioară, opera Oedip), dar nu s-au menţinut în repertorii europene. Probabil că una din cauze ar fi complexitatea unei muzici care nu are pregnanţa ritmică a unui Bartok sau Stravinski, ci o desfăşurare rubato, complicat-polifonică, o expresie lirică rafinată, accesibilă doar după audiţii repetate.

De-abia în deceniile care au urmat morţii lui Enescu, interesul a crescut lent pentru creaţia sa, îndeosebi în anii ’90, în mare parte datorită eforturilor susţinute ale unor mari interpreţi, care au apreciat şi promovat consecvent această creaţie: la început Cortot, Casals, Lipatti, Menuhin, Ferras, Stern, Dorati, apoi Lawrence Foster, Gennadi Rojdestvensky, Gidon Kremer, Michael Gielen s.a. Este binecunoscută o afirmaţie a lui Menuhin, şi anume că Enescu-creatorul ar putea fi o mare revelaţie a secolului 21.

În România, Festivalul şi Concursul internaţional de interpretare “G.Enescu” au loc la intervale diferite de timp, din 1958. Numeroase studii şi cărţi au fost dedicate compoziţiilor enesciene, iar influenţa acestora asupra generaţiilor de compozitori afirmate după 1955 a fost în unele cazuri hotărâtoare. Discografia creaţiei enesciene recentă numără titluri apărute la EMl-Classics, EMI-France Sony Classics, Olympia, Erato ECD, Chandos s.a. Cea mai mare parte a lucrărilor lui Enescu a fost editată de Enoch-Paris şi Salabert-Paris, unele au apărut ulterior şi la Editura Muzicală a UCMR.

Altele:
George Enescu@UCMR

Festivalul şi Concursul Internaţional “George Enescu”