Activitatea muzicologică însumează două cărţi dedicate muzicii secolului XX (Ipostaze ritmico-temporale în muzica primei parţi a secolului XX, 2005; O perspectivă ritmico-temporală asupra muzicii de la mijlocul secolului XX, 2005), studii publicate în reviste de specialitate (Forme de organizare în creaţia lui Mihai Moldovan, 1998; Repere ritmico-temporale în muzica lui Messiaen, 2001; Tiberiu Olah – Arta contradicţiei aparente reflectată în strategii ritmice, 2004; Timp şi proporţie în Simfonia a III-a de Tiberiu Olah, 2006; Tiberiu Olah şi timpul memoriei, 2006, Dedicaţie pentru Fauré), participări la conferinţe şi simpozioane naţionale şi internaţionale (Repere stilistice în organizarea ritmică şi temporală a muzicii americane în prima parte a secolului XX; George Enescu – Piesa pe numele lui Fauré – studiu prezentat în Simpozionul din cadrul Festivalului George Enescu – 2007; Conexiuni în Simfonia a III-a de Tiberiu Olah etc.). Apare ca invitat in emisiuni precum “Muzicologia – Tradiţii şi perspective” sau “Întelepţii cetăţii”.

A scris lucrări şi a realizat numeroase aranjamente pentru diverse formaţii vocale şi instrumentale (două Cvartete de coarde, Waves pentru contrabas şi ansamblu cameral, lieduri pe versuri de M. Sorescu şi G. Bacovia, AmprenTema, lucrări corale etc.), unele dintre acestea fiind interpretate în ţară şi în străinătate (Belgia, Franţa) sau înregistrate (CD-uri, Cardex-ul Radio). Preocupările sale merg şi către abordarea muzicii pentru copii: coautor (ca interpret şi compozitor) al casetelor Şlagărele copilăriei vol. I şi II (Electrecord – 2003), autor al CD-ului pentru manualul English through drama (RAO – 2004). A elaborat, ca material didactic, culegerea de solfegii Citirea în chei – o problema? (UNMB – 2007).

A fost coordonator ştiinţific şi organizator al Simpozionului International de Muzicologie Tiberiu Olah şi multiplele faţete ale postmodernismului, desfăşurat în cadrul Săptămânii Muzicii Contemporane – 27-28 mai.

Ca interpret, a susţinut recitaluri (la Sala Studio a Ateneului Român), concerte cu orchestra (Constanţa, Satu-Mare) şi a realizat, împreună cu alţi colegi pianişti, integrala concertelor pentru 1-4 piane de J.S. Bach, cu colaborarea Orchestrei Radio, a dirijorilor Iosif Conta şi Paul Staicu.

Susţine o prodigioasă activitate de pianist-concertist (1915-1936), fiind în paralel profesor de pian şi teorie-solfegii în Franţa şi Elveţia (1928-1936). Este membru fondator al Societăţii Compozitorilor Români (1920), membru fondator (1936) şi preşedinte al Societăţii muzicale Triton din Paris (1928) şi membru al Societăţii Internaţionale de Muzică Contemporană. Dintre distincţiile obţinute de-a lungul carierei sale componistice, menţionăm premiul I de compoziţie „George Enescu” (1924) şi Premiul Radiodifuziunii franceze (Paris, 1931).Într-o viaţă destul de scurtă, în bună parte petrecută în Franţa, Filip Lazăr şi-a scris o importantă parte a creaţiei sub influenţa folclorului românesc, dar neutilizându-l sub formă de citat, ci prin rafinata recreere în spirit popular a unor teme. Multe dintre lucrările lui sunt programatice, un exemplu concludent fiind Ringul, lucrare simfonică în care este redată dinamica şi tensiunea dramatică a unui meci de box, recurgându-se la suprapuneri complexe de planuri orchestrale şi de accente neperiodice. Un alt reper îl reprezintă piesa orchestrală Muzică pentru radio (1931), lucrare de o mare pregnanţă ritmică, strălucitoare, fluidă, elementele melodice de provenienţă folclorică fiind incluse în versiuni stilizate cu rafinament, iar construcţia arhitectonică oferind o remarcabilă impresie de echilibru.

Deşi a scris şi pentru scena lirică (baletul La bouteille de Panurge, 1918; opera cantată Les images de Beatrice, 1928), muzică de cameră, corală şi vocală, Filip Lazăr a excelat, fără îndoială, în muzica simfonică; Preludiu pentru orchestră (1919); Suita română în re major pentru orchestră (1921); Divertisment pe o temă banală pentru orchestră (1924) [premiul I „George Enescu"]; Suire valaque (1925) pentru orchestră mică; Tziganes (1925), scherzo pentru orchestră mare; Concerto grosso pour orchestre nr. 1 (1927); Le Ring. Un round de 4 minutes (1928); uvertura pentru orchestră mică Muzică pentru radio (1931); Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră mică op. 19 (1931); Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră op. 23 (1934); Concertul nr. 4 — Concerto da camera — pentru baterie şi 12 instrumente op. 24 (1934).

Pianist

Dinu Lipatti a fost unul dintre cei mai mari pianişti ai secolului XX. Spre sfârşitul vieţii a predat la clasele superioare şi de virtuozitate ale Conservatorului din Geneva (1944-1949). A fost membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor din Paris (1939), fiind un cronicar muzical apreciat în epocă.

Trei ani la rând a candidat la premiul de compoziţie „George Enescu”, obţinând menţiunea I în 1932, premiul al II-lea în 1933 şi premiul I în 1934. În domeniul compoziţiei a mai fost recompensat cu Medalia de argint a Republicii Franceze (1937).

Ceea ce este caracteristic pentru creaţia simfonică a lui Dinu Lipatti este găsirea unei proporţii corecte între amploarea suflului simfonic şi concizia temelor, în special în suita simfonică pentru orchestră mare Şătrarii (1934). Unitatea tematică a părţilor, obţinută prin utilizarea principiului ciclic, gradarea orchestraţiei, influenţa melosului lăutăresc (temele fiind recreate în stil folcloric şi nu citate) sunt tot atâtea trăsături care fac din suita Şătrarii una dintre capodoperele creaţiei simfonice româneşti.

Pe de altă parte, în muzica sa, după cum era firesc, Dinu Lipatti a acordat un mare spaţiu pianului, ca instrument solistic, acordându-i ample pasaje de virtuozitate: Concertino în stil clasic pentru pian şi orchestră de coarde (1936); Simfonie concertantă pentru două piane şi orchestră (1938); Concert pentru orgă şi pian (1939), cu schiţe de orchestraţie; Trei dansuri româneşti pentru pian şi orchestră (1945).
De altfel şi muzica de cameră pe care a scris-o este rezervată în mod deosebit instrumentului său: Sonată pentru pian (1932); Sonatină pentru pian şi vioară (1933); Fantezie pentru pian, vioară şi violoncel (1936); Nocturnă pentru pian(1931); Suită pentru două piane (1938); Două dansuri în stil popular românesc pentru două piane (1939); Trei nocturne pentru pian (1939); Fantezie pentru pian (1940); Sonatina pentru mâna stângă pentru pian solo (1941); Trei dansuri româneşti pentru două piane (1943).

Dinu Lipatti este semnatarul unor remarcabile cadenţe pentru concertele pentru pian în re minor (1936), mi bemol major, pentru două piane (1938), si bemol major (1944) şi do major (1945) de Mozart şi pentru Concertul în re major pentru pian de Haydn (1944), de asemenea realizând şi trancripţii ale unor lucrări de Bach, Scarlatti etc.

Altele:
Sorin Lerescu@CIMEC
Ansamblul Traiect