Cristian Marina

Altele: website Cristian Marina

Contact: ♫ ldmanolache@yahoo.com

{ informaţie extrasă din programul de sală al Ateneului Român }

A fost bursier al Fundaţiei Sigismund Toduţă (1999) şi al Academiei Internaţionale Bach din Stuttgart (2000). A participat la cursuri de compoziţie de vară cu Petr Kotik şi Marek Kopelent (Republica Cehă, 2000), cu Pascal Bentoiu, Aurel Stroe şi Dan Dediu (România, 2003). Şi-a realizat studiile doctorale (2002-2005) sub îndrumarea acad. prof. univ. Dr. Cornel Ţăranu şi în 13 mai 2005 a susţinut prezentarea publică a tezei de doctorat, obţinând titlul de doctor în Muzică, specializarea Creaţie muzicală, cu distincţia „Summa cum laudae”.

Între anii 2006 şi 2007 a iniţiat şi condus în calitate de director de proiect un grant de cercetare finanţat de C.N.C.S.I.S („Investiţii analitice şi creatoare în genurile balet şi simfonie de cameră din componistica naţională şi universală contemporană”). Din 2002 este angajatul Academiei de Muzică din Cluj-Napoca, mai întâi în calitate de preparator universitar, iar din 2005 ca şi asistent universitar la disciplina de „Forme şi Analiză Muzicală”.

Creaţia sa cuprinde muzică vocal-simfonică, balet, operă, muzică de cameră şi muzică corală. Lucrările sale au fost interpretate în România, Franţa şi Italia, fiind imprimate pe CD-uri şi pe DVD. A publicat piese corale la diferite edituri din Cluj-Napoca, Oradea, Suceava, piesa Psalmi la Ed. Müller & Schade AG, Bern, Elveţia, 2002, precum şi baletul de cameră Strigoiul (2006) şi simfonia de cameră Fun Land (2007) la Editura MediaMusica, Cluj-Napoca.

A obţinut următoarele premii: Premiul II ex-aequo la Concursul de Compoziţie “Alexandru Zirra”, pentru lucrarea Trio de coarde, Iaşi, 2002; Premiul I la Concursul naţional de compoziţie corală „Ştefan cel Mare şi Sfânt – 500”, Suceava, 2004; Premiul de excelenţă pentru tineri compozitori al Uniunii Naţionale a Patronatului Român, pentru oratoriul Apocalipsa şi opera de cameră Moara lui Călifar, Bucureşti, 2005; Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România – Asociaţia Cluj – pentru opera de cameră Moara lui Călifar, Bucureşti, 2006.

Lista lucrărilor muzicale:

Corală:

În oraşul Vifleem – colindă pentru cor mixt (1997); Asta-i seara lui Crăciun – colindă pentru cor mixt (1999); Sus boieri! – colindă pentru cor mixt (2001); Rugăciune – pentru cor mixt, versuri de Mihai Eminescu (2002); Sus în vârful ceriuluiu – colindă pentru cor mixt (2002); Cântări – pentru cor mixt, versuri de Lucian Blaga (2003); Domnul de la Putna – pentru cor mixt, versuri de George Coşbuc (2004); Pater noster pentru cor mixt (2005);

Camerală:

Şase piese mici – pentru violoncel solo (2000); Suspine – pentru cvartet de coarde (2000); Trio de coarde – pentru vioară, violă şi violoncel (2001); Amintiri din lumea basmelor – suită pentru violoncel solo (2001); Psalmi – pentru 4 instrumente (2002 – Cl.,Mar.,Vibrf.,V-cel – în cadrul proiectului cultural româno-elveţian „Muzică din linişte”); Zi şi noapte – pentru 8 instrumente (2005 – Picc.,Ob.,Cl., Perc.,Vl.,V-la,V-cel,C-bas ); Meditaţiile unui fagot singuratic – pentru fagot solo (2006); Radio pentru 4 instrumente – (2006 – Fl.traverso, Fl.dolce, Clav.,V-cel ); variantă pentru flaut, vioara, pian şi violoncel (2007); Radio.zip (2008) pentru flaut, vioara, pian şi violoncel, versiune prescurtată şi modificată a piesei Radio (2006);

Muzică pentru ansambluri instrumentale:

Opriţi războiul! – pentru 16 instrumente de coarde (2003 – 6 Vl.I, 4 Vl.II, 3 V-la., 2 V-cel, 1 C-bas); Fun Land, simfonie de cameră pentru 15 instrumentişti (sau orchestră de cameră – 2007; Fl.,Ob.,Cl.,Fg.,Hn.,Tr.,Trbn.,Perc.1,Perc.2,P-no,Vl.I,Vl.II,V-la,V-cel,C-bas);

Muzică vocal-simfonică:

Muntele – poem vocal-simfonic pentru bariton solo si orchestră de cameră, pe versuri de Ciprian Nickel (2002); Apocalipsa – oratoriu pentru solişti, cor mixt şi orchestră (2002, reorch.2004);

Operă:

Moara lui Călifar – operă de cameră într-un act, pentru 4 voci şi 7 instrumente (2004 – pentru Fundaţia Ernst von Siemens, München; Fl.,Cl.,Hn.,Perc.,Vl.V-la,C-bas);

Balet:

Strigoiul, balet de cameră pentru 15 instrumentişti (sau orchestră de cameră – 2006; Fl.,Ob.,Cl.,Fg.,Hn.,Tr.,Trbn.,Perc.1,Perc.2,P-no,Vl.I,Vl.II,V-la,V-cel,C-bas);

După 1896, se dedică din ce în ce mai mult carierei pedagogice, predând la Akademie für Musik und darstellende Kunst din Viena. În paralel, este arhivar şi bibliotecar muzical la Gesellschaft der Musikfreunde din Viena (1887-1929) şi dirijor al Kapelwiser-Chor şi al corului de femei „Eusebie Mandicevschi” din Viena (1901-1921). În 1897 a devenit doctor sine examine al Universităţii din Leipzig. Influenţat de creaţia clasico-romantică în mod special în privinţa muzicii sale corale, Eusebie Mandicevschi a compus madrigale de o mare inventivitate melodică, remarcându-se printr-o arhitectură limpede, o scriitură rarefiată şi o bună individualizare a vocilor, majoritatea corurilor sale fiind scrise pe versuri populare (Cântece populare din colecţia Alexandru Voievidca prelucrate pentru cor) sau pe versuri ale marilor poeţi români.

A semnat şi numeroase liturghii, o serie de lucrări pentru scenă (vodevilul Juneţe şi bătrâneţe, 1880; opereta pentru copii Un bal mascat in noaptea de Sfântul Nicolae, 1893), muzică vocal-simfonică, de cameră (28 de cântece populare vechi româneşti prelucrate pentru pian, publicate la Viena) şi vocală.

Din activitatea sa de animator ale vieţii muzicale şi din cea muzicologică reţinem organizarea expoziţiilor documentare Brahms (1899,1920,1922), Beethoven (1920), Schubert (1922), numeroase studii, articole, eseuri, monografii, cronici muzicale şi o serie de ediţii critice (Bach, Beethoven, Haydn, Schubert, Brahms).

Scrie muzică de teatru (vodevilul Piatra din casă, pe un libret de Vasile Alecsandri), muzică de cameră (Cvartet de coarde, Variaţiuni pe tema unui cântec popular german) şi pentru cor (cu precădere religioasă).

Criticii i-au grupat pe aceşti compozitori de origine străină rezidenţi în Franţa — deşi aveau estetici foarte diferite — sub numele de şcoala de la Paris. Mihalovici a fost membru fondator al Societăţii compozitorilor români din Bucureşti (1920) şi al Societăţii de muzică contemporană „Triton” din Paris (1932) şi membru corespondent al Institut de France, Académie des Beaux-Arts din Paris. Între 1959 şi 1962 a activat ca profesor de morfologie muzicală la Schola cantorum din Paris. De-a lungul timpului, creaţia sa a fost distinsă cu menţiunea onorifică (1919), premiul al II-lea (1920) şi premiul I (1925) de compoziţie „George Enescu”, apoi cu premiul „Ludwig Spohr” (Brunswick, 1955), premiul fundaţiei „Copley” (Chicago, 1961), premiul „George Enescu” al S.A.C.E.M. (Paris, 1966).

Mihalovici este atras de structurile solide, pe care este grefată influenţa modurilor şi ritmicii folclorului românesc. A scris mult pentru scena lirică: baletul cântat Une vie de Polichinelle (1922), baletele Le Postillon du Roi (1924), Divertimento (1925) şi Karagueuz (1926), operele L’Intransigeant Pluton (1928), Phèdre (1949) şi Die Heimkehr [„întoarcerea"] (1954, rev. 1955), apoi baletele Thésée au labyrinthe (1956) şi Alternamenti (1957), pe un libret de Claude Rostand, opera Krapp ( 1960), pe un libret de Samuel Beckett, baletul Variations (1960) şi opera bufă Les Jumeaux [„Gemenii"] (1962), pe un libret de Claude Rostand.

A excelat şi în domeniul muzicii simfonice: Introducere şi mişcare simfonică (1923); Fantezie pentru orchestră mare (1927); Cortegiul divinităţilor infernale (1928); Chindia (1929); Concert pentru vioară şi orchestră (1930); Divertisment (1934); Capriciu românesc (1936); Toccata pentru pian şi orchestră ( 1938, rev. 1940); Symphonies pour le temps présent (1944); Variaţiuni pentru alămuri şi coarde (1946); Secvenţe (1947); Sinfonia giocosa (1951); Rapsodia concertantă în stil popular românesc ( 1951 ); Studiu în două părţi pentru pian şi ansamblu instrumental (1951); Sinfonia partita (1952); Uvertură tragică (1957); Sinfonia variata (1960); Muzică nocturnă pentru clarinet (1963); Pretexte pentru oboi, clarinet bas şi orchestră de cameră (1968) etc.

Marcel Mihalovici a mai scris muzică vocal-simfonică, de cameră (cvartete de coarde, sonate pentru vioară şi pian, miniaturi şi sonate pentru diverse instrumente), corală, vocală şi de film.

Creaţia sa corală se impune prin caracterul dinamic şi militant, lucrările lui de gen, cu sau fără acompaniament de pian, căpătând un caracter dramatic prin introducerea solourilor. Iacob Mureşianu îşi creează melodiile în stil românesc, fără a apela propriu-zis la muzica populară, deşi a avut o activitate intensă de culegere şi prelucrare a folclorului românesc.

În muzica vocal-simfonică, autorul realizează o sinteză între sursele de inspiraţie folclorică şi tehnicile componistice de provenienţă occidentală, individualizând scriitura vocală şi compunând în acest gen chiar lucrări cu proporţii de oratoriu, cum este balada Mănăstirea Argeşului (1884, rev. 1895). În acelaşi gen, menţionăm balada Brumărelul (1897), poemul Năluca (1893), balada Erculeanul (1890), poemul dramatic Brâncoveanu Constantin (1905) etc. A scris şi muzică de teatru, cu precădere vodeviluri, în colaborare cu Vasile Alecsandri (Scara mâţei, Rusaliile, Florin şi Florica, Cinel-cinel, Nunta ţărănească, Rămăşagul), iar în 1910 a compus opereta Millo director, tot pe un libret de Vasile Alecsandri.

Deşi în domeniul simfonic, compozitorul a avut mai mult rol de precursor, uvertura Ştefan cel Mare reprezintă o deschidere reală de perspective pentru muzica simfonică românească. Iacob Mureşianu nu a neglijat muzica de cameră instrumentală (miniaturi pentru pian sau vioară şi pian), deseori făcând apel Ia genuri de largă accesibilitate precum fantezia sau potpuriul, la forme rapsodice sau la variaţiune.

Dacă în acest timp a părăsit capitala Moldovei, a făcut-o doar pentru turneele realizate ca dirijor de cor în ţară şi peste hotare. Gavriil Musicescu a dus o muncă susţinută şi de mare importanţă în domeniul culegerii, notării şi prelucrării folclorului românesc şi mai ales al transcrierii repertoriul de strană tradiţional din notaţia psaltică în notaţia liniară. În contextul ultimelor decenii ale secolului al XlX-lea, rolul lui Gavriil Musicescu în definirea genului miniaturii corale şi în transcrierea şi armonizarea melodiilor populare este de mare importanţă. Ciclul 12 melodii naţionale (1889), care cuprinde, printre altele, Moş bătrân, Stăncuţa, Răsai lună. Baba şi moşneagul, deşi păstrează legătura cu tonalitatea, pune în evidenţă pentru prima oară dimensiunea modală, Gavriil Musicescu făcând apel la raporturi funcţionale noi între diferitele trepte ale modurilor populare întrebuinţate. Scriitura este omofonă, iar structura armonică este simplă, desprinzându-se totuşi de rigorile armoniei clasice.

În privinţa muzicii corale religioase şi psaltice (anastasimatare, axioane, catavasii etc), compozitorul pune în evidenţă şi ştiinţa lui contrapunctică, deşi structurile omofone continuă să predomine. Cea mai mare parte a repertoriului său de cântări bisericeşti este caracterizată de aspectul monumental, trăsătură preluată de la muzica religioasă rusă. Gavriil Musicescu a mai compus şi muzică pentru pian şi vocală, dar importanţa sa rămâne indisociabilă de repertoriul coral laic şi religios.

Viorel Munteanu a lucrat până în 1985 la Radio-Televiziunea din Iaşi, în paralel începând şi cariera sa didactică la Conservatorul din acelaşi oraş, pe care îl conduce în prezent: este rector al Universităţii de Arte “George Enescu” din Iaşi. Este membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (1977), al fundaţiei “Sigismund Toduţă” din Cluj-Napoca (1993) şi membru The American Biographical Institute (2000). A compus piese vocal-simfonice, simfonice, muzică de cameră vocală şi instrumentală, coruri. A primit Premiul Academiei Române în 1980.

Altele: Viorel Munteanu@UCMR