Printre premiile câştigate se găsesc o menţiune la Târgu Mureş (1988), Premiul al III-lea la Cluj-Napoca (1989, pentru Cvintet) şi Premiul I la Iaşi (1989, pentru Trei Miniaturi) şi alte premii în Bucureşti (Premiul I, 1993, pentru Cântec; Premiul I, 1994, pentru Orchestra copiilor; menţiune, 1995, pentru Umbra nopţii; Premiul al III-lea, 1997, pentru Elegia; menţiune, 1997, pentru Scherzo).

Între 1990 şi 1994, a fost dirijoare la Asociaţia Culturală Bulgară. Ca pianistă, a cântat cu corul Euterpe de la Liceul “Elena Cuza” din Bucureşti din 1990 şi cu corul Fortis (al cărei membră fondatoare a fost) din 1994.

Între 1993 şi 1996, a fost pianistă cu corul Gloria Cantus. Între 1990 şi 1995, a fost profesoară de muzică la Liceul “Elena Cuza” şi din 1995 a predat la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, unde a fost profesor asociat din 1997. Lucrările Dianei Nuţeanu au fost interpretate în Europa şi în Statele Unite.

Mai jos menţionăm o selecţie din lucrările sale:

Orchestrală: Trei miniaturi, 1989

Camerală: Cvintet, flaut, oboi, clarinet, corn, fagot, 1988; Cvartet de coarde, 1989; Hai-ku, flaut; Hai-ku, bas dublu, 1992; Exorcism, mezzo-soprană, flaut, oboi, clarinet, corn, fagot, 1993; Gânduri galbene, bas dublu, pian, 1994; Monoloage, violoncel, 1995; Şuetă – două violoncele, 1997; Hai-ku, vioară, 1997; Dans, 3 percuţii, 1998; Old Mint Street, shakuhachi, flaut (+flaut alto), vioară, violoncel, pian, percuţie, 1999; Fleurs du champ, nai, flaut, flaut alto, 2000; Hai-ku, 3 flaute, 2000; Doina şi joc, nai, 2001

Corală: Cântec, cor mixt, 1993; Orchestra copiilor, cor mixt/voci egale, 1994; Umbra nopţii, cor mixt,1995; Scherzo, cor mixt, 1997; Axion, cor mixt, 1999; Crocodilul mic, cor mixt, 1999; Arco Iris, cor mixt/voci egale, 2002

Pian: Sonatina, 1987

Compozitor

Pe plan componistic, a fost distins cu premiul al II-lea de compoziţie „George Enescu” (1931), Palmes Académiques (Franţa, 1926) şi premiul „Robert Cremer” (1932). C.C. Nottara apelează în creaţia sa pe de o parte la melosul bizantin, iar pe de altă parte la cel popular. Suita În stil românesc (1930), spre exemplu, propune o alternanţă a părţilor după criteriul succesiunii genurilor în folclor, cântec-joc.

Din opera sa amintim câteva lucrări de muzică de teatru: mimodrama Iris (1926); opera dramatică La drumul mare (1932), după Cehov; opera comică Cu dragostea nu se glumeşte (1933), după Alfred de Musset; opera Se face ziuă (1943); baletul Nuntă ţărănească ( 1950); opera Ovidiu (1950), muzică terminată şi revizuită de Wilhelm Berger (1960). C.C. Nottara a mai scris muzică vocal-simfonică, pentru orchestră (Poem pentru vioară şi orchestră, 1920; suitele pentru orchestră Impresii din Cehoslovacia, 1932, Saudades de Portugal, 1932; Concert pentru vioară şi orchestră, 1950), muzică de cameră, corală şi vocală.

Niculescu predă compoziţie şi analiză muzicală la UNMB (1963-87, apoi din nou începând cu 1993). A fost invitat composer-in-residence prin DAAD în Berlin (1971-72) şi la Künstlerhaus Schloß Wiepersdorf (1993). A fondat “Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi”, Bucureşti (23-30 mai 1991). A fost membru al SACEM, Paris, al UCMR şi al Academiei Române, Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică din Cluj.

Printre numeroasele distincţii ce i-au fost acordate pentru creaţia componistică şi muzicologică, enumerăm: două premii ale Academiei Române (pentru compoziţie -1962, pentru muzicologie – 1972), premii ale UCMR pentru piese simfonice şi camerale (1975, “77, “81, ’83, ’85, “86, “88, “98); Premiul Academiei Franceze pentru colaborarea la Monografia George Enescu, 1972, Editura Academiei Române; patru premii pentru întreaga activitate creatoare – al Festivalului de la Montreux, „International Record Critics Award” (1985), Premiul „Gottfried von Herder”, Viena (1994), Marele Premiu al UCMR (1994); Marele Premiu „George Apostu” (1994).

“Ştefan Niculescu a deschis drumuri avangardei muzicale nu doar din ţara sa. Creaţia sa complexă se caracterizează atât prin bogăţia ideilor, cât şi prin calităţi expresive. Procedeele dezvoltate de el – ale compoziţiei eterofone — aparţin celor mai originale tehnici din muzica nouă.” (Prof.univ.dr. Alfred Ebenbauer, rectorul Universităţii din Viena, 5 mai 1994, la decernarea Premiului „Herder”, acordat de Fundaţia Toepfer, Hamburg) ‘

Niculescu a compus cca. 70 lucrări în aproape toate genurile muzicale (orchestrale, camerale, vocale, operă). Editurile sale sunt: Editura Muzicală (Bucureşti), Editions Salabert (Paris), Ars Viva (B.Schott’s Söhne) Musikverlag (Mainz), Gerig Musikverlag (Köln). Înregistrări cu muzica sa (LP şi CD) au fost editate de Electrecord (Bucureşti), Erato (Paris), Olympia (London) şi Attacca (Amsterdam).

Lucrări importante – o selecţie:

5 simfonii (1956-97), dintre care: II. Opus dacicum – (1980), Cantos, simfonia a treia, concertantă, pentru saxofon şi orchestră (1984), IV. Deisis (1995) şi V. Litanies (1997).

3 cantate (1959-65), Heteromorphie pentru orchestră (1967), Invenţiuni pentru clarinet şi pian (1963), Aforisme după Heraclit, pentru 20 de voci soliste (1969), Unisonos I, Il pentru orchestră (1970, 71), Ison I, II pentru orchestră (1973, 75), Echos I pentru vioară (1977), Sincronie II pentru orchestră (1981), Ricercare in uno pentru sintetizator, pian şi vioară (1984), Octuplum pentru 8 instrumente (1987), Hétérophonies pour Montreux pentru 5 instrumente (1986), Invocatio (simfonie corală, 1988), Chant-son pentru saxofon (1989), Axion pentru cor de femei şi saxofon (1992), Psalmus pentru 6 voci (1993), Sequentia pentru 6 instrumente (1994), Undecimum pentru 11 instrumente (1998).

Profil Youtube

Născut la Bucureşti în 1954, a absolvit violoncelul la UNMB (în 1977), asistând şi la cursurile de compoziţie ale lui Aurel Stroe. A studiat ulterior la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti (1994).

A urmat cursuri de specializare muzicală la München (cu Sergiu Celibidache), Darmstadt, Weimar, Breukelen şi Amsterdam. A fost bursier U.S.I.A. (1982). Este laureat al Premiilor de creaţie acordate de Academia Română, UCMR, precum şi al Concursurilor de compoziţie de la Amsterdam, Tours (1977), Evian (1978), Atena (1979), Toledo (1980), Bydgoszcz (1986) s.a.

Doctor în muzicologie, este autor al tratatului Caelestis — Anamorfoza sacrului în arta sunetelor. Este conferenţiar universitar la catedra de muzică de cameră a Universităţii de Muzică bucureştene; vicepreşedinte al Asociaţiei România-Belgia, membru SABAM (Belgia) şi al Fundaţiei “Living Music”.

Adept al unor estetici muzicale înrudite precum opera deschisă, conceptualismul, muzica ambientală, spectralismul şi arhetipalismul, Octavian Nemescu este interesat în propria sa creaţie de modalităţile de recuperare în plan muzical a unor modele primordiale de semnificaţie.

Circumscrisă pe alocuri unei simbolistici a imaginarului muzical, creaţia sa respiră o anumită atmosferă iniţiatică, de ritual non-spectacular, fiind dominată de acţiunea unor niveluri suprapuse de semantizare şi a unor grade diferite de conştientizare a semnificaţiilor metamuzicale (fenomene teoretizate şi în volumul său intitulat Capacităţile semantice ale muzicii, Bucureşti, 1983).

Vigoarea şi vitalitatea discursului muzical sunt la Octavian Nemescu atributele unei comunicări sonore îndreptate nu spre imanenţă, ci spre transcendenţă, spre acea revelare a funcţionalităţii magice pe care o deţinea, cândva, muzica.

Originalitatea viziunii componistice transpare din majoritatea partiturilor sale (unele distinse cu premii precum Premiul UCMR, Premiul “George Enescu” al Academiei Române, Premiul “Aaron Copland” – 1970, Premiul Grupului de muzică experimentală din Bourges, Franţa – 1980; Premiul C.I.M.E. – 1985), fie acestea camerale (Concentric, 1969; ciclul Spectacol pentru o clipă, 1974; Finalis, 1991; Neganlidiadua, 1995), simfonice (Alpha-Omega Recidiva, 1989; Nonsimfonia a V-a, 1988-1992; Quindecimortuorum, 1994), vocal-simfonice (Patru dimensiuni în timp, 1966), corale (Madrigale, 1963) sau tape-music / live electronic (Metabizantinirikon, 1984; Sonatu(h)r, 1990; Secula-seculorum, 2000).

Altele:
Octavian Nemescu@CIMEC

Creaţia sa muzicală, deşi nu prea numeroasă, cuprinde toate genurile, de la muzică de cameră (Sonată pentru pian, op. 5, 1921; Cvartet de coarde, op. 17, 1949; Suita pentru clarinet şi pian, op. 27, 1960), vocală şi corală, la muzică simfonică (Simfonia primăverii, pp. 23, 1956; Concert pentru orchestră, op. 28, 1963), vocal-simfonică (Recviem, op. 25, 1957), muzică de film (Prin Munţii Apuseni, op. 20, 1952) şi operă (Marin Pescarul, op. 12, 1933). Contribuţia lui Marţian Negrea la făurirea unui limbaj muzical românesc modern nu trebuie neglijată. Stilul muzicii sale pendulează mereu între folclorismul multă vreme inerent gândirii muzicale româneşti, folclorism infiltrat în melodie, şi trăsăturile înnoitoare ale construcţiilor armonice, purtătoare de colorit impresionist (derivat însă nu din Franţa, ci din mediul postromantic vienèz) şi de tensiune modernă.