Compozitor

Cariera sa pedagogică s-a desfăşurat la Conservatorul bucureştean, unde a predat armonie, contrapunct şi compoziţie (1913-1940) şi al cărui director (1918-1931) şi rector (1931-1940) a fost timp de peste două decenii. Numele lui este legat şi de Opera Română din Bucureşti, unde a fost prim dirijor (1921-1939) şi director (1937-1939).

De asemenea, Ion Nonna Otescu a fost membru fondator şi vicepreşedinte (1920-1940) al Societăţii Compozitorilor Români. În 1916, a avut un rol important în înfiinţarea revistei Muzica din Bucureşti. Creaţia sa a fost distinsă cu premiul I onorific de compoziţie „George Enescu” (1913) şi cu Premiul naţional de compoziţie (1928).

Excelează în domeniul muzicii pentru orchestră şi cu precădere în poemul simfonic, fiind unul dintre primii reprezentanţi ai genului în România, alături de Alfonso Castaldi şi Alfred Alessandrescu: Templul din Gnid (1908); Legenda trandafirului roşu (1910); Narcis (1911); Vrăjile Armidei (1915). A mai compus muzică pentru scena lirică: comedia muzicală Bubi (1903); baletul Ileana Cosânzeana (1918); baletul Rubinul miraculos (1919); opera bufă De la Matei cetire (1938); muzică de cameră şi vocală.

Între 1967-1968 participă la Internationale Ferienkurse für neue Musik din Darmstadt, iar în 1969-70 beneficiază de o bursă de creaţie DAAD la Berlin. Din 1958 şi până în prezent predă compoziţia la UNMB.

Premiată de multe ori în decursul timpului (amintim doar premiul Academiei Române – 1965; premiul internaţional „Koussevitsky” al criticii de disc – 1967; marele premiu UCMR pentru întreaga activitate – 1993) şi interpretată la diverse festivaluri internaţionale, vasta sa creaţie cuprinde muzică vocală şi instrumentală, corală, simfonică şi vocal-simfonică, muzică de teatru şi de film. Partiturile sale sunt publicate de Editura Muzicală (Bucureşti) şi de Editura Salabert (Paris).

Încă de la primele sale opusuri, Tiberiu Olah a elaborat o sinteză între limbajul post-serial şi cel modal. Extrăgându-şi anumite idei de ordin melodic (eterofonia) sau ritmic (sistemul parlando-rubato) din universul muzicilor de tradiţie orală, compozitorul le metamorfozează tehnic într-o construcţie abstractă ce păstrează însă expresivitatea şi farmecul sonor. Adesea, materialul componistic de bază se constituie din structuri modale elementare, minimale, de 3-4 sunete, ce sunt supuse unor transformări continue. La rândul său, ritmica pendulează între giusto-silabic şi parlando-rubato, favorizând astfel necesarele contraste expresive. Alături de modalităţile de spaţiere intervalică, subtilităţile timpului muzical, ale condensării şi dilatării acestuia, sunt o preocupare constantă a compozitorului (vezi spre exemplu ciclul Omagiu lui Brâncuşi – 1963-1967 – format din Coloana fără sfârşit, Sonata pentru clarinet solo, Spaţiu şi Ritm, Poarta sărutului şi Masa tăceri).

De-a lungul timpului, o seamă de alte principii creatoare îşi fac apariţia în gândirea compozitorului. Bunăoară, principiul autosuprapunerii mai multor lucrări de sine stătătoare este exploatat în ciclul Armonii (1975-1980). începând cu anii ’80, limbajul muzical al lui Tiberiu Olah se simplifică în sensul unei esenţializări a materialului modal. Reconsiderarea pentatoniei şi a trisonului major – în Simfonia a II-a (1987), spre exemplu – sunt coordonatele noului limbaj pe care compozitorul îl numeşte “paratonal”. Totodată, o anumită concepţie metastilistică se face simţită în lucrări precum Simfoniile a III-a (1989) şi a IV-a (1990) sau Concertul pentru saxofon şi orchestră (1991), opusuri ce recurg la aluzii şi parafraze ale unor fragmente din Mozart sau Beethoven.

A scris pentru ansamblu orchestral, vocal-simfonic, cameral, arată însă o predilecţie aparte pentru muzica corală. Conduce dealtminteri secţia corală a UCMR, alături de activitatea pedagogică de la Universitatea de Muzică bucureşteană (este profesor de citire de partituri).

A obţinut o serie de distincţii pentru piesele sale corale, premii ale UCMR, Premiul “Zilelor mondiale ale muzicii” de la Graz (1982), medalia de argint la Concursul internaţional de muzică polifonică de la Iabgue (Columbia, 1981) etc. Lucrările I.Odăgescu au fost interpretate în unele ţări europene, în cele două Americi şi în Asia.