Şi-a inceput studiile muzicale cu tatăl său: cântul bizantin şi chitara clasică. La 6 ani începe studiul violoncelului, cu profesorul şi violoncelistul Constantin Gogan, elev al lui Dimitrie Dinicu. Pianul îl va studia cu dirijorul, pianistul şi profesorul Victor Golescu. La 7 ani are loc debutul ca violoncelist, într-un recital de muzică de cameră, susţinut pe scena Filarmonicii din Craiova. În particular, studiază armonia, contrapunctul, formele muzicale şi compoziţia.

La 14 ani are loc debutul ca solist-violoncelist şi compozitor, acompaniat de Orchestra Simfonica a Filarmonicii din Craiova. Urmează liceul de Muzică la Craiova, iar în 1969 este admis la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, la Facultatea Instrumente si Canto, specialitatea violoncel-solişti. Printre profesorii săi se numără: Iuliu Bonis (violoncel), Victor Ceaikovski şi Sorin Vulcu (teorie muzicala), Dan Constantinescu (contrapunct).

Urmează o perfecţionare în Italia (1980-1981). Actualmente este profesor de violoncel si muzică de cameră la Conservatorul Naţional Superior de Muzică din Atena (din 1990 până în prezent). Este doctor în Muzicologie – cele 2 lucrări se intitulează: Muzica psaltică românească şi legăturile ei cu muzica bizantină şi Relaţiile culturii muzicale dintre Ellada si România.

În anul 1997 a înfiinţat la Bucureşti Editura Muzicala Spinei Music Company, care promovează muzica clasică. Este membru al Uniunii Compozitorilor din Italia (S.I.A.E.) şi România (UCMR). Ca violoncelist a fost distins cu Premiul I de Interpretare (Concursul Cântarea României: 1983, 1985), iar ca şi compozitor a obţinut Marele Premiu de Compoziţie din Atena (1996).

Compozitorul Marcel Spinei a scris până în prezent peste 170 de lucrări de muzică simfonică, vocal-simfonică, vocal-instrumentală, muzică de cameră, de teatru, dar şi lucrări pentru solist (violoncel, pian, vioară) şi orchestră.

Dirijorul Marcel Spinei a înfiinţat în 1981 ansamblul muzical Contemporain, alături de care a participat la numeroase Festivaluri Internaţionale precum: George Enescu (Bucureşti), Iannis Xenakis (Atena), cele din Italia, Franta, Spania, Germania, Austria, Olanda, etc.

Violoncelistul Marcel Spinei a susţinut peste 1.000 de recitaluri şi concerte pe diferite scene ale Europei, colaborând cu nume sonore ale muzicii clasice şi contemporane, precum dirijorii: Victor Golescu, Theodor Costin, Horia Andreescu, Aurel Stroe, Anatol Vieru, Cornel Ţăranu, Cristian Brâncuşi, Fred Popovici, Pavlos Serghiou, Iosif-Ion Prunner, etc. şi pianiştii: Adrian Tomescu, Iosif-Ion Prunner, Sanda Spinei, Ştefan Niculescu, Natalia Mihailidou, etc.

Cariera sa pedagogică începe la Târgovişte, Focşani şi Sibiu, din 1943 stabilindu-se la Iaşi, unde devine profesor de teorie-solfegii şi armonie şi mai târziu rector al Conservatorului. În perioada 1948-1961 este dirijor al Filarmonicii Moldova, iar între 1950 şi 1959 director al acesteia.

Faptul că a cules şi prelucrat folclor, fiind un colaborator apropiat al lui Constantin Brăiloiu, s-a reflectat în bună măsură în creaţia sa. Mai multe distincţii i-au recompensat creaţia, printre care premiul al Il-lea „George Enescu” (1938) şi Premiul de Stat (1952). Compune cu precădere pentru cor, în general lucrări laice, cu puternice influenţe folclorice: Şase coruri populare româneşti, 1947; Zece colinde pentru cor mixt, 1937; Trei cântece de nuntă, 1955; Cinci cântece de dragoste, 1957; Zece coruri pe melodii populare din Moldova, 1962; Triptic coral, 1968 şi lieduri (majoritatea pe versuri populare).

Preocuparea pentru folclor nu dispare în lucrările dedicate orchestrei simfonice: Învârtită (1937); Coral variat (1947); Trei jocuri din Ardeal (1947); suita În lumea copiilor (1950); Suita a Il-a simfonică (1952); Suita a III-a simfonică (1956); Suita a IV-a „Sibiana” (1956); Rapsodia I „Moldovenească” (1963); Suita a V-a „Mica suită“(1966); Suita a Vl-a „Ardelenească” (1967).

Din muzica pentru orchestră a lui George Stephănescu, amintim Simfonia în la major (1869) — care deşi este o lucrare de şcoală, reprezintă prima simfonie scrisă de un român — şi Uvertura naţională (1876), la care se adaugă o serie de piese scurte pentru orchestră, multe dintre ele purtând titlul de hore. În stilul său simfonic, compozitorul îşi afirmă afinităţile pe de o parte cu ideea programatică, iar pe de altă parte cu aspectul naţional, aproape nelipsit din lucrările lui pentru orchestră. George Stephănescu a scris şi muzică de cameră, pentru pian şi pentru diferite ansambluri instrumentale.

Creaţia sa cuprinde numeroase lucrări corale laice (pentru cor mixt şi pentru voci egale) şi religioase (Cântările Sfintei Liturghii a Iui Ioan Gură-de-Aur). De asemenea, George Stephănescu a semnat mai multe lieduri, majoritatea pe versuri de Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu, creaţia lui dedicată vocii cu acompaniament de pian apelând la folclor, punând în evidenţă darurile melodice ale autorului, utilizând procedee vocale şi de acompaniament variate, de multe ori suprapunând planuri sonore şi armonii într-o manieră ce ne determină să o asimilăm stilului romantic.

Altele: Mihaela Vosganian-Stănculescu@CIMEC

A participat (1966-69) la Cursurile internaţionale de vară de la Darmstadt. În 1968 a fost oaspete al Departamentului de stat al S.U.A., spre a vizita mai multe universităţi. A putut astfel studia la faţa locului compoziţia asistată de calculator şi producerea sunetelor sintetice. În 1969 a fost invitat la studioul electronic Holstebro (Danemarca), unde a putut lucra un an. Printr-o bursă de creaţie DAAD a rămas un an la Berlin (1972-73), timp în care a luat contact şi cu Institutul de muzicologie comparată condus de Alain Daniélou. În tot acest timp, compoziţiile sale au fost cântate la Festivalurile de la Royan, Varşovia, Berlin, Roma, Paris.În 1979, a doua parte a Trilogiei Orestia a fost montată în premieră la Festivalul din Avignon. Este perioada în care Stroe scrie intensiv în maniera pe care o va defini mai târziu drept compoziţia cu mai multe sisteme de acordaj ca paradigme culturale.

Anul universitar 1985/86 îl petrece ca profesor invitat la Universitatea Illinois din Urbana Champaigne (SUA). Apoi nu va mai reveni în România, ci se va stabili în Germania, la Mannheim, unde trăieşte din compoziţie şi muzicologie. În 1986/87 a primit în Mannheim şi Berlin prelungiri ale bursei DAAD. Tot în această perioadă a predat la École Normale din Selestat, Strassbourg, ca şi la Universitatea din Metz. Lucrările sale sunt cântate în primă audiţie la Paris, Roma, Wiesbaden, Mannheim, Darmstadt. Stroe îşi continuă preocupările asupra compoziţiei cu mai multe sisteme de acordaj şi asupra muzicii morfogenetice.

Din 1993 a predat din nou câţiva ani la Universitatea de Muzică bucureşteană, iar în fiecare vară (începând cu 1992) a ţinut cursuri de compoziţie la Buşteni.

Numeroase studii muzicologice îi sunt publicate în reviste culturale sau de specialitate muzicologică din România şi Franţa. Compoziţiile sale sunt publicate de Salabert şi Editura muzicală, iar CD-uri cu piesele sale au apărut la ADDA, Olympia şi Docor.

În 2002, lui Aurel Stroe i s-a decernat Premiul “Gottfried von Herder” la Universitatea din Viena.

Lucrări importante – o selecţie. Piese orchestrale.

Arcades (pentru orchestră mare, cu 3 Unde Martenot, 1962-63); Musique de concert (pentru pian solo, alămuri şi percuţie, 1963-65); Laudes I (pentru 28 de coarde, 1966), II (pentru orchestră mare cu 2 Unde Martenot, 1968); Canto I (orchestră mare, 1967), II (orchestră mare, cu 2 Unde Martenot, 1968); Concertul pentru clarinet şi orchestră medie (1974); Capricci et Ragas (concert pentru vioară şi ansamblu de solişti, 1990); Prairie, Prières (pentru saxophon şi orchestră mare, 1992-93); Ciaccona con alcune licenze (orchestră mare, 1995); Mandala mit einem Crucifixus von Antonio Lotti (cor de cameră şi orchestră, 1997); Préludes lyriques (ansamblu de solişti, 1998-99); Concertul pentru acordeon şi orchestră (2000). Lucrări scenice.

Trilogia cetăţii închise – o nouă Orestie : I. Agamemnon – Moartea în cetatea închisă (Operă în 2 părţi pentru 9 cântăreţi, 9 instrumentişti, 1 voce vorbită, 1979-81), II. Coeforele (Operă în 2 părţi pentru aceeaşi componenţă, 1974-77), III. Eumenidele – o cetate deschisă (operă într-un act pentru saxofon solo şi 9 cântăreţi, 1985); Das Weltkonzil (Operă în 2 părţi pentru cântăreţi, cor de cameră, ansamblu de solişti, 1988); Das einsame, das Kind. Dramatisches Zwischenspiel nach Marina Zwetajewa für 5 Musiker (1989); Ludus Funebrii Johanii Coltrane In Memoriam, pentru voce feminină, pian Bassethorn in F, Sintetizator şi violoncel (1987); J.S.Bach-Sound Introspections (1987);

Piese camerale.

3 sonate pentru pian (1955-1991); cvartetul Mozart- Sound- Introspection (1994); Il giardino delle strutture pentru 2 percuţionişti (1974); Hommage à Pierre de la Rue (vioară, acordeon, violoncel, 1993); Rêver, c’est désengrener les temps superposés, pentru clarinet, violoncel şi clavecin (1970); Anamorphoses canoniques pentru flaut piccolo, flaut bas, Jazzo-flute – 1 instrumentist, clarinet în si bemol, trombon, violoncel şi bandă (1970).

Altele: Petru Stoianov@CIMEC

A trăit între 1938-2005, s-a născut la Tâmna-Mehedinţi (judeţul Caraş-Severin), a studiat la Liceele de muzică din Craiova, Braşov şi Timişoara (între 1952-1957), apoi la clasele de compoziţie ale lui Alfred Mendelsohn şi Anatol Vieru din UNMB.

După ce a absolvit această instituţie, în 1963, a început să predea la catedra de compoziţie a Conservatorului din Iaşi. Compoziţiile sale vizează domeniul scenic, simfonic, cameral, coral şi vocal.

]]> http://433.ro/vasile-spatarelu/feed/ 0 http://433.ro/matei-socor/ http://433.ro/matei-socor/#comments Wed, 19 Mar 2008 10:43:06 +0000 rutişor http://www.433.ro/clasica/2008/03/19/matei-socor/ Născut în 1908 la Iaşi, se stinge din viaţă în 1980, la Bucureşti. Părinţii săi (tatăl era avocat şi ziarist) se încadrează cercurilor interbelice româneşti de stânga, participaseră încă din tinereţe la mişcarea socialistă. Familia se mută în 1913 la Bucureşti. Matei Socor s-a înscris în 1925 la Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, unde studiază cu A. Castaldi şi cu C. Brăiloiu, pe acesta din urmă însoţindu-l în expediţii de culegere a folclorului, alături de prietenul său Harry Brauner (folcloristul care, după 1944, va fi închis în închisorile comuniste, ca membru al grupării lui Lucreţiu Pătrăşcanu). Socor se include, în această perioadă, între tinerii intelectuali români îndreptaţi spre avangarda artistică; pleacă în 1930, pentru trei ani, la o specializare în compoziţie şi dirijat la Leipzig. Aici este marcat îndeosebi şi influenţat în creaţie de creaţia lui Hindemith, interesat de asemenea de Berg, Schönberg, Bartök. Întors în România, va programa prima audiţie românească a Concertului pentru orchestră op.38 de Hindemith (1933). Totodată, în 1934 se înscrie în Partidul Comunist şi se lansează în publicistica de stânga. În 1941 va fi arestat şi trimis în lagărul de la Târgu-Jiu. După intervenţia la Ministerul de Interne, în 1943, semnată de Enescu, Jora, Andricu, Brăiloiu s.a. în favoarea iui Socor, acesta este eliberat din lagăr, cu domiciliu obligatoriu la Craiova. După 23 august 1944 se întoarce la Bucureşti şi îşi începe spectaculoasa carieră din regimul comunist: dirijor şi director la Radio Bucureşti (1945-52), preşedinte al Uniunii compozitorilor (1949-54). După îndepărtarea sa din funcţiile publice, se va concentra asupra compoziţiei: de la Imnul de Stat al Republicii (valabil între 1953 şi 1977) şi diverse oratorii, până la creaţiile târzii ce reiau ideile sale de tinereţe despre dodecafonism. A fost membru al Academiei Române (din 1952) şi a primit multiple premii acordate de statul comunist.

]]> http://433.ro/constantin-silvestri/feed/ 0