duminică, luni

Duminică, la Ateneu s-a desfăşurat ceva de o improbabilitate usturătoare pentru unii şi anume două recitaluri de muzică contemporană in acelaşi timp. Cei circa 20 de spectatori excentrici, alături de şi mai puţini curioşi au trebuit să aleagă între un portret componistic A. Vieru, sus, sau un recital Ş. NichiforL. Alexandra.

Bănuiesc că o posibilă introducere în genul acesta ar fi, dacă s-ar scrie despre lucrurile acestea. Dar cum nu se scrie, puţini ştiu. Iar când se scrie, se tinde să se accentueze unele lucruri în defavoarea altora. Bunăoară, accentuăm măiestria cu care cântă unul sau altul, persoana compozitorului sau compozitoarei şi ne imaginăm tot soiul de lucruri în urma citirii acelui text – cum că sala ar fi fost plină ochi şi nimeni nu ar fi scârţâit, râcâit, lovit, vorbit, ţârâit, şuşotit ori că acel compozitor s-a bucurat de enorm de multă recunoştinţă pe timpul vieţii.

Varianta personală:

Ajungând la casa de bilete afli lucruri noi, nemediatizate prea mult. Bănuiesc că de-asta l-am ratat azi pe Toduţă la Cantacuzino.

„Cât costă scârţâielile de sus şi cele de jos?” …”Şi de ce sunt şi sus şi jos?” De data viitoare am să le propun celor pe care-i văd pe acolo să fim mai uniţi, că dacă tot ne vedem periodic.. 🙂

A fost simpatic un domn cu o pungă. Dacă ar fi cântat, alegându-mi într-un fel cuvintele, un soi de frenezie vie [vezi bătaia cu tuburi de la Pro Contemporania], punga ar fi completat, poate, şi n-ar fi enervat.

Deci te aşezi în faţă, primul rând, pui picior peste picior, te rezemi cum se poate mai comod şi mai firesc şi cu gesturi largi, astfel încât să se vadă că eşti de-al casei şi apoi aştepţi tacticos să înceapă să cânte. Şi apoi scoţi discret punga pe care o ţinuseşi cu dibăcie în buzunarul de la piept, poate, şi începi să-ţi faci de lucru cu ea, fără de grabă, că doar timpul nu-ţi aparţine. Poţi ridica subtil privirea să vezi dacă ai atras atenţia şi dacă vezi feţe severe într-un crescendo, să nu te opreşti, că doar se aude muzică pe fundal şi poate asta e. Cum nu poţi să le explici ca la piaţă ce faci, măcar să le dai impresia c-o să termini curând, eventual prin gesturi grăbite.

Neapărat trebuie să dai impresia că nu ţi-ai terminat treaba ori că ai nevoie de acea pungă din timp în timp şi să faci asta, astfel încât să pară aleatorie, când tu de fapt ştii că acum urmează o parte mai dificilă pentru interpreţi. Deşi se poate să meargă şi doar dacă ai perseverenţă, este alta satisfacţia când adaugi ceva doză de subtilitate.. 😉 Şi ai grijă ca la final, să-i elogiezi pe muzicienii ieşiţi de pe scenă, să spui cât de mult ţi-au plăcut cum cântau, fiecare în parte, dar că împreună lipsea.. nota aia de armonie [clişeele merg de minune în recenzii şi-n discuţii de genul ăsta] şi să zici asta chiar dacă a cântat un singur om. Să vorbeşti cu patos, chiar dacă nu te ascultă nimeni şi chiar dacă nu e nimeni în sală – în felul ăsta te perfecţionezi şi nimeni n-o să comenteze în faţa ta [„Lasă-l! Nu vezi că vorbeşte singur?”] În orice caz, să te arăţi afectat, de parcă ai putea ronţăi din fantezia componistică avută în vedere de compozitor, ca să poţi critica hrana asta gata digerată care ţi s-a prezentat. 🙂

Deşi se mai practică destul de rar, există şi recenzii ca ‘la un concert de vioară am auzit o pungă foşnind’. Eu pentru o asemenea recenzie, mi-aş manifesta entuziasmul copilăresc pentru foşnitul pungii, dorinţa din ce în ce mai puternică de a mă apropia de acea pungă şi de a-i vedea cutele, şi mai ales interesul spre iscusinţa degetelor care foşnesc!

PS: Totuşi, a prins cineva portretul componistic Sigismund Toduţă ?


Despre autor

rutişor
Rutişor ("voltinel") prezintă sepale caduce, e lipsit de petale sau acestea sunt foarte mici şi prezintă multe stamine lungi. Plantele spontane, ce trăiesc la noi şi care aparţin acestui gen, înfloresc vara şi suportă bine umbra.

Gândurile tale