Eduard Caudella

Compozitor şi violonist (Iaşi, 1841 — id., 1924), studiază muzica atât în ţară (1850-1853), cât şi la Berlin (1853-1857), cu Hubert Riess (vioară), Carol Böhmer (armonie), Adolph Riess (pian), apoi la Dreieschenheim (1857), ulterior cu Henri Vieuxtemps, la Paris (1857-1858), din nou Ia Berlin (1859-1860) şi, în sfârşit, la Frankfurt pe Main (1860-1861), tot cu Vieuxtemps. Într-o primă etapă, este violonist al curţii lui Alexandru Ioan Cuza (1861-1864), profesor de vioară (1861-1901), de orchestră şi mai târziu director (1893-1901) al Conservatorului din Iaşi. În paralel, tot la Iaşi, a activat ca dirijor al Teatrului Naţional (1861-1875), al Trupei germane de teatru (1868-1870) şi al Operei italiene (1870-1874). De asemenea, a fost profesor de estetică muzicală la Universitatea din Iaşi (1875-1877). Ca violonist concertist, are o carieră strălucită atât în ţară, cât şi peste hotare. Printre cei care s-au bucurat de îndrumările sale ca profesor în particular s-a aflat, copil fiind, George Enescu. Eduard Caudella a condus formaţii de muzică de cameră în Iaşi, desfăşurând o activitate susţinută de popularizare a creaţiei clasice universale, prin prezentarea de concerte la pupitrul orchestrei Conservatorului. Este unul dintre cei mai importanţi compozitori români ai perioadei de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului XX. A abordat aproape toate genurile, dar a avut o înclinaţie specială faţă de teatrul liric: vodevilul Harţă-Răzeşul (1872), libretul de Vasile Alecsandri; opera comică Olteanca (1880); opereta Fata răzeşului (1881); opera bufă Hatmanul Baltag (1882), libretul de Iacob Negruzzi şi Ion Luca Caragiale; opereta Beizadea Epaminonda (1883), libretul de Iacob Negruzzi; opera Petru Rareş (1889); legenda lirică Traian şi Dochia (1917).

Creaţia sa de operă se distinge prin evidentul caracter naţional şi prin rolul ei de asigurare a tranziţiei către şcoala de compoziţie a secolului XX. Deţinătorul unei tehnici componistice superioare multora dintre predecesorii săi, Caudella a fost adeptul unei unităţi dramatice riguroase, care presupunea o bună proporţionare între numere şi o permanentă relaţionare între text şi muzică, din punct de vedere tematic îndreptându-se în general către valorile naţionale. Drama istorică de orientare romantică Petru Rareş este scrisă în concordanţă cu legile declamaţiei, iar muzica ei se înscrie în zone sonore foarte particularizate în funcţie de personajele pe care le portretizează. Se mai poate remarca diversitatea numerelor, apelul la laitmotiv şi dozarea justă între voci şi instrumente. Opera Petru Rareş încheie o epocă a muzicii româneşti şi anunţă o alta, anul premierei (1900) nefiind lipsit de importanţă în această periodizare.

Eduard Caudella a compus şi numeroase lucrări de muzică de cameră (în general miniaturi cu caracter romantic), corală şi vocală, alături de care amintim câteva titluri importante din muzica lui pentru orchestră, precum Fantezie românească op.l (1878), urmată de o serie de lucrări programatice pentru orchestră, printre care Pe mare (1895), Dor de ţară (1896, rev. 1904), Notturno (1901), Amintiri din Carpaţi (1907), Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 1 în sol minor (1913), uvertura programatică Moldova (1913) — lucrare de maturitate, care nu depăşeşte însă limitele programatismului romantic, Concertino pentru vioară şi orchestră (1918).


Despre autor

rutişor
În umbra brazilor picoteşte rutişor ("Thalictrum aquilegifolium"): cea mai uşoară "aigrette" alb-liliachie, pentru că mulţimea florilor îndesate n-au petale, ci numai un belşug de stamine lungi, fine ca firişorii de pene şi răcoros parfumate.

Gândurile tale