Filip Lazăr

Compozitor şi pianist român (Craiova, 1894 — Paris, 1936), îşi începe studiile la Conservatorul din Bucureşti (1907-1912), cu D.G. Kiriac (teorie-solfegii), Alfonso Castaldi (armonie, contrapunct, compoziţie) şi Emilia Saegiu (pian), perfecţionându-se la Conservatorul din Leipzig (1913-1914), cu Stephan Krehl (armonie, contrapunct, compoziţie) şi Robert Teichmiiller (pian).

Susţine o prodigioasă activitate de pianist-concertist (1915-1936), fiind în paralel profesor de pian şi teorie-solfegii în Franţa şi Elveţia (1928-1936). Este membru fondator al Societăţii Compozitorilor Români (1920), membru fondator (1936) şi preşedinte al Societăţii muzicale Triton din Paris (1928) şi membru al Societăţii Internaţionale de Muzică Contemporană. Dintre distincţiile obţinute de-a lungul carierei sale componistice, menţionăm premiul I de compoziţie „George Enescu” (1924) şi Premiul Radiodifuziunii franceze (Paris, 1931).Într-o viaţă destul de scurtă, în bună parte petrecută în Franţa, Filip Lazăr şi-a scris o importantă parte a creaţiei sub influenţa folclorului românesc, dar neutilizându-l sub formă de citat, ci prin rafinata recreere în spirit popular a unor teme. Multe dintre lucrările lui sunt programatice, un exemplu concludent fiind Ringul, lucrare simfonică în care este redată dinamica şi tensiunea dramatică a unui meci de box, recurgându-se la suprapuneri complexe de planuri orchestrale şi de accente neperiodice. Un alt reper îl reprezintă piesa orchestrală Muzică pentru radio (1931), lucrare de o mare pregnanţă ritmică, strălucitoare, fluidă, elementele melodice de provenienţă folclorică fiind incluse în versiuni stilizate cu rafinament, iar construcţia arhitectonică oferind o remarcabilă impresie de echilibru.

Deşi a scris şi pentru scena lirică (baletul La bouteille de Panurge, 1918; opera cantată Les images de Beatrice, 1928), muzică de cameră, corală şi vocală, Filip Lazăr a excelat, fără îndoială, în muzica simfonică; Preludiu pentru orchestră (1919); Suita română în re major pentru orchestră (1921); Divertisment pe o temă banală pentru orchestră (1924) [premiul I „George Enescu”]; Suire valaque (1925) pentru orchestră mică; Tziganes (1925), scherzo pentru orchestră mare; Concerto grosso pour orchestre nr. 1 (1927); Le Ring. Un round de 4 minutes (1928); uvertura pentru orchestră mică Muzică pentru radio (1931); Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră mică op. 19 (1931); Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră op. 23 (1934); Concertul nr. 4 — Concerto da camera — pentru baterie şi 12 instrumente op. 24 (1934).


Despre autor

rutişor
În umbra brazilor picoteşte rutişor ("Thalictrum aquilegifolium"): cea mai uşoară "aigrette" alb-liliachie, pentru că mulţimea florilor îndesate n-au petale, ci numai un belşug de stamine lungi, fine ca firişorii de pene şi răcoros parfumate.

Gândurile tale