Marius Constant

Compozitor şi dirijor francez de origine română (Bucureşti, 7 februarie 1925 – Paris, 15 mai 2004 ), şi-a început studiile la Bucureşti, unde a obţinut premiul „George Enescu” (1943), şi le-a continuat la Conservatorul Naţional de Muzică din Paris (1945-1949), iar pentru dirijat de orchestră la Şcoala normală de muzică. Marius Constant i-a avut ca profesori pe O. Messiaen, T. Aubin, N. Boulanger, J. Fournet şi A. Honegger. A cucerit premiul „Italia” în 1952, pentru baletul le Joueur de flûte („Flautistul”), a fost directorul muzical al reţelei de modulaţie de frecvenţă a O.R.T.F. (1953), apoi director muzical al Ballets de Paris de Roland Petit (1956-1966), înainte de a fi din nou învestit cu importante responsabilităţi la O.R.T.F. (1963-1967).

Apoi, a fost numit director al muzicii de balet la Opera din Paris (1973-1978), iar din 1978 este profesor al noii clase de orchestraţie şi instrumentaţie de la Conservatorul din Paris. În 1963, a pus bazele ansamblului instrumental Ars Nova, una dintre principalele formaţii franceze specializate în muzică nouă, iar în 1968 a primit Marele premiu naţional al muzicii. Primele sale lucrări au fost Haut-Voltage, balet pentru Maurice Béjart (1956), Contrepointe (1957) şi Cyrano de Bergerac (1959), balete pentru Roland Petit. Dar el s-a impus cu adevărat numai o dată cu 24 de preludii pentru orchestră, cântate în primă audiţie sub bagheta lui Leonard Bernstein în 1959. Contrar opţiunii unei mari părţi dintre compozitorii generaţiei sale, Constant nu a adoptat niciodată sistemul serial.

În schimb s-a preocupat de problemele timbralităţii şi formei, atât în cele 24 de preludii, cât şi în Turner (1961), trei eseuri pentru orchestră punând în joc 40 de solişti instrumentişti şi vizând „interpretarea inspiraţiei” marelui pictor englez. De asemenea, el s-a orientat către aleatorism şi improvizaţie, în special în Cânturile lui Maldoror pentru recitator, coregraf-dirijor, 23 muzicieni „improvizatori” — alegând momentul şi conţinutul intervenţiei lor în funcţie de ceea ce le inspiră recitatorul şi prin intermediul lui, Lautréamont — şi zece violoncelişti (1962). Aceeaşi căutare i-a inspirat Winds pentru şase suflători de lemn, şapte alămuri şi contrabas (1968), lucrare cu un caracter mai abstract, în cursul căreia interpreţii utilizează, ocazional şi alte instrumente de suflat, de obicei cu funcţie nonmuzicală (flaute cu culisă, sirene) şi Traits (Cadavres exquis), improvizaţie colectivă (1969) urmată mai târziu de Traits în genul „teatru muzical” (1975).

Marius Constant a mai scris şi alte lucrări pentru scenă, precum le Souper şi la Serrure, după J. Tardieu (1969) şi le Jeu de Sainte Agnès, ceremonial bisericesc vorbit şi cântat în provensala veche (1974); Par le feu, pentru soprană dramatică şi orchestră (1968); ca balete, Rain (1960) şi le Violon (1962) pentru Roland Petit, Ponant 19 (1964), Éloge de la folie (1966), Paradis perdu (1966), Candide, pentru clavecin şi orchestră (1970), o mimodramă după Voltaire, prezentată în premieră la Opera din Hamburg şi făcând să coexiste muzical două discursuri paralele — cel al clavecinului, la care se cântă la Triomphante din ordinul al zecelea de F. Couperin şi cel al orchestrei — Septentrion „saltavit etplacuit”, cu elemente de jazz şi de free-jazz (1975) şi Nana pentru Roland Petit (1976).

Dintr-o abundentă producţie instrumentală amintim: Chaconne et marche militaire ( 1968); Moulin à prière pentru două clavecine (1969); Quatorze Stations pentru un percuţionist solo şi şase instrumente (1970); Strings pentru clavecin şi 12 corzi (1972); Silete pentru clavecin (1973); Faciebat anno 1973 pentru 24 de viori şi orchestră (1973); Psyché pentru două piane şi percuţie (1975); Stress pentru trio de jazz, pian solist, cvintet de alămuri şi percuţie (1977); Concerto „Gli elementi” pentru trombon şi orchestră (1977); Symphonie pentru instrumente de suflat (1978); Concertante pentru saxofon alto şi orchestră (1978); Neuf pièces pentru flaut şi pian (1978); Harpalycée pentru harpă sau harpă şi cvintet de coarde (1979); Alléluias pentru trompetă şi orgă (1980); Nana-Symphonie pentru orchestră mare (1980); Cent Trois Regards dans l’eau, concert pentru vioară şi orchestră (1981); D’une élégie slave pentru chitară (1981) şi la Tragédie de Carmen (1981).


Despre autor

rutişor
Rutişor ("voltinel") prezintă sepale caduce, e lipsit de petale sau acestea sunt foarte mici şi prezintă multe stamine lungi. Plantele spontane, ce trăiesc la noi şi care aparţin acestui gen, înfloresc vara şi suportă bine umbra.

Gândurile tale