Mihail Andricu

Mihail AndricuMihail Andricu (22 decembrie 1894 Bucureşti; d. 4 martie 1974) a asistat – în calitatea sa de compozitor, pianist, profesor – la o perioadă semnificativă din istoria muzicii româneşti. Andricu a studiat la Bucureşti muzica (la Conservatorul bucureştean, compoziţia cu Alfonso Castaldi) şi a obţinut de asemenea o licenţă în Drept.

A fost profesor de muzică de cameră (1926-48) şi de compoziţie (1948-59) la UNMB. Timp de zece ani (1946-56) a fost vicepreşedintele UCMR. A făcut parte din Société française de musicologie din Paris, a fost membru al Academiei Române, a primit numeroase distincţii pentru lucrările sale (Premiul de compoziţie „George Enescu” în 1924, Premiul „Robert Cremer” -1931, Premiul „Anhauch” – 1932, Premiul Academiei Române în 1949, diverse Ordine culturale şi ale muncii după 1950).

Andricu este adesea evocat de elevii săi datorită remarcabilei sale deschideri culturale: oferea la el acasă audiţii de jazz, de muzică nouă – genuri interzise în anii ’50 ai realismului socialist românesc. Iată motivul pentru care, deşi aflat înfr-o poziţie socială avansată, care arăta compromisul său moderat (şi necesar pentru supravieţuirea sa ca artist) cu oficialităţile comuniste, Andricu va fi victima unui „tribunal al revoluţiei” în 1959.

Judecat ca duşman al poporului, va fi exclus din Academia Română, din Uniunea Compozitorilor, din Conservator, iar timp de câţiva ani lucrările sale au fost interzise în viaţa muzicală. Era un avertisment pentru toţi cei care ar mai fi dorit să frecventeze ambasadele ţărilor vest-europene în Bucureşti sau să asculte muzică modernă „decadentă”. Reabilitat după o scurtă perioadă, Andricu va trebui să publice într-un cotidian de mare tiraj o autocritică umilitoare.

Bucurându-se de o existenţă îndelungată, compozitorul a scris o cantitate apreciabilă de piese în toate genurile, cele mai cunoscute şi apreciate rămânând acelea camerale şi simfonice (13 Simfoniette, 11 Simfonii ş.a.). Evocându-i personalitatea, unul din mai tinerii săi confraţi care nu i-a fost elev direct, dar a beneficiat de audiţiile din casa Andricu alături de alţi colegi ai săi de generaţie, scrie despre „…muzica sa în care a rămas mereu acelaşi, evoluând continuu şi imperceptibil timp de decenii. Simfoniile, simfoniettele, suitele sale sunt impregnate profund de cultură muzicală, o cultură neostentativă, nepăsătoare, neapăsătoare, în stare firească şi nu livrescă. ” (Anatol Vieru, 1974)


Despre autor

rutişor
În umbra brazilor picoteşte rutişor ("Thalictrum aquilegifolium"): cea mai uşoară "aigrette" alb-liliachie, pentru că mulţimea florilor îndesate n-au petale, ci numai un belşug de stamine lungi, fine ca firişorii de pene şi răcoros parfumate.

Gândurile tale