Myriam Marbé

S-a născut la 9 aprilie 1931 la Bucureşti şi a murit în acelaşi oraş în 1997. A păşit în domeniul muzicii prin intermediul pianului, pe care l-a studiat împreună cu mama sa, Angela Marbé.

La UNMB a urmat între 1944 şi 1954 cursurile de compoziţie ale lui Mihail Jora, pentru ca apoi să devină ea însăşi conferenţiar universitar la această instituţie. La Clasa de compoziţie pe care a condus-o până în 1988 au absolvit o seamă de reprezentante ale muzicii româneşti contemporane, care s-au impus deja în viaţa culturală actuală: Violeta Dinescu, Maia Ciobanu, Speranţa Rădulescu, Mihaela Stănculescu-Vosganian sau Livia Teodorescu-Ciocănea.

De-a lungul timpului a obţinut mai multe premii, printre care Premiile II (1966) şi I (1976) la Concursul Internaţional de compoziţie al Asociaţiei GEDOK-Mannheim, Premiul UCMR (1971, 1974, 1980, 1982), Premiul „Bernier” al Académie des Beaux-Arts din Paris (1972), premiul Academiei Române (1977).

Pe lângă compoziţie, s-a arătat interesată şi de reflecţia teoretică, publicând în acest sens studii şi analize şi colaborând la ampla Monografie George Enescu (1971).Muzica sa poate fi încadrată în ceea ce Corneliu Dan Georgescu numea „tendinţa liric-contemplativă” a creaţiei româneşti. Opusurile sale sunt adesea încărcate de semnificaţii metamuzicale, devenind astfel meditaţii sonore ale asupra unor teme profunde precum viaţa sau moartea. Cu toate acestea însă, atmosfera emanată de muzica lui Myriam Marbé este una prin excelenţă senină, luminoasă. Gravitatea problematicilor luate ca pretext se rezolvă întodeauna optimist, relevând astfel una din trăsăturile spiritului creştin: speranţa.

Alături de ceea ce am putea numi „metaforizarea materialului sonor”, Myriam Marbé optează pentru claritatea şi echilibrul construcţiei muzicale. În planul limbajului, compozitoarea sintetizează elemente serialo-modale, pe care le filtrează în acord cu necesităţile semantice. Rigorile sistemului componistic sunt astfel depăşite pentru a face loc, alături de constrângeri, libertăţii cvasi-improvizatorice de sorginte populară. Tot în relaţie cu mediul culturii orale se află şi caracterul incantatoriu întâlnit în multe lucrări ale compozitoarei (Sonata pentru clarinet solo „Incantatio”, 1964; Ritual pentru setea pământului pentru 7 voci, percuţie şi pian preparat, 1968). O dominantă a creaţiei sale o reprezintă preocuparea pentru resursele expresive ale vocalităţii.

Vocea umană, reprezentată îndeosebi prin intonaţii silabice nonsemantice, devine la Myriam Marbé un mijloc de accedere la substratul arhaic al muzicii, la funcţionalitatea magică, incantatorie a acesteia. Cuvântul rostit şi cel cântat sunt incluse în partituri instrumentale, unde se constituie adesea drept „piatră de temelie” a construcţiei sonore (Jocus secundus pentru ansamblu instrumental, grup vocal şi bandă, 1969; Les Oiseaux artificiels pentru ansamblu instrumental şi recitator, 1979; Preţuitorul, pentru cvartet de coarde, tenor, recitator, trombon şi percuţie, 1990). Nu mai puţin relevante în ansamblul creaţiei sale sunt lucrările simfonice (Simfonia l „Ur-Ariadna”, 1988; Timpul inevitabil, 1994) şi cele concertante (Concertul pentru violă şi orchestră, 1977; Concertul pentru viola da gamba şi orchestră, 1982; Concertul pentru Daniel Kientzy, saxofoane şi orchestră, 1986).

„Şi-a creat propriul său stil, o scriitură muzicală, o grafie proprie. În judecarea lucrărilor ei nu e necesară nici un fel de condescendenţă pentru femeia compozitoare. Myriam Lucia Marbé a fost un compozitor în toată puterea cuvântului, fără ca atributele feminităţii să fie sacrificate în expresia muzicală. Şi ce compozitor! Unul dintre cei mai de seamă maeştri ai muzicii româneşti de azi”. (Anatol Vieru, Myriam Marbé, în Actualitatea muzicală, nr. 189, Bucureşti, 1998)


Despre autor

rutişor
În umbra brazilor picoteşte rutişor ("Thalictrum aquilegifolium"): cea mai uşoară "aigrette" alb-liliachie, pentru că mulţimea florilor îndesate n-au petale, ci numai un belşug de stamine lungi, fine ca firişorii de pene şi răcoros parfumate.

Gândurile tale