Concerte camerale [ 3 mai ]

Scris de brebenel la 1 mai 2009

Ateneul Român – duminică 3 mai 2009

  • orele 11:00

Concert cameral în colaborare cu Fundația ”Remember Enescu”

Soliști: Francesco Ionașcu (vioară); Cipriana Gavrisiu, Maria Diana Petrache şi Andrei Gologan (pian)

Program: Mozart, Beethoven, Paganini, Silvestri, Enescu

  • orele 19:00

Concert de muzică contemporană – Portret componistic Liviu Dănceanu – 55

Interpretează: Ansamblul Archaeus

Conducerea muzicală: Liviu Dănceanu

[ informaţie preluată de aici ]

Constantin Silvestri

Scris de rutişor la 19 martie 2008

Născut în 1913 la Bucureşti, s-a stins din viaţă la Londra, în 1969. A studiat compoziţia cu Mihail Jora şi pianul cu Florica Musicescu, urmând în paralel cursurile facultăţilor de drept şi filosofie din Bucureşti. Din 1925 se afirmă în viaţa muzicală românească drept unul din cei mai importanţi muzicieni de după Enescu, în compoziţie şi interpretare. Ca pianist concertist, îşi câştigă o reputaţie unică printr-un extraordinar talent de improvizator. Până în 1959 (dată după care se va stabili în Anglia), dirijează ansamblul Operei Române, Filarmonica din Bucureşti (a fost şi director al acestei din urmă instituţii), Radiodifuziunea Română, predă dirijatul de orchestră la UNMB. în Anglia, va conduce Orchestra simfonică din Bournemouth (1963-69) şi va fi apreciat ca dirijor (obţine Premiul internaţional al discului „Charles Cross” în 1959), însă necunoscut în calitatea sa de compozitor. Creaţia camerală şi simfonică a lui Silvestri dezvăluie o îmbinare aparte între constructivism de tip neoclasic şi alură improvizatorică, o cromatizare puternică a discursului muzical, uneori cu nuanţe expresioniste (v. Cântece de pustiu, miniaturi pianistice, 1944). Originalitatea armoniei defineşte în principal compoziţiile sale. Acorduri bitonale, puţin obişnuite la noi în anii’30, apoi o armonie independentă de melodie, cu disonanţe aspre, cu funcţie de suport neutru. Chiar şi după 1944, Silvestri rămâne unul din puţinii compozitori care reuşesc să evite folclorismul cerut de realismul socialist, în favoarea unor inserţii din folclor evoluat armonizate – de pildă în cele Trei piese pentru orchestră de coarde din 1950.