Tiberiu Brediceanu

Scris de rutişor la 12 aprilie 2008

Tiberiu BrediceanuCompozitor şi folclorist s-a născut la 2 aprilie 1877, Lugoj şi a murit la 19 decembrie 1968, Bucureşti.

Studiile şi le începe la Lugoj (1884-1891), mult timp după aceea continuându-le la Košice în Slovacia (1891-1892), Blaj (1892-1895), Sibiu (1903-1906) şi Braşov (1913-1914).

Tiberiu Brediceanu contribuie la înfiinţarea Operei Române şi a Teatrului Naţional din Cluj (1919), a Conservatorului din Cluj (1920) şi a Societăţii compozitorilor români (1920). Din 1920, devine director al Operei Române din Cluj, ulterior deţinând funcţiile de preşedinte (1928-1947) şi director (1934-1940) al Conservatorului „Astra” din Braşov, apoi de director general al Operei Române din Bucureşti (1941-1944).

(mai mult…)

Marcel Mihalovici

Scris de rutişor la 11 aprilie 2008

Compozitor francez de origine română (Bucureşti, 1898 — Paris, 1985), îşi începe studiile muzicale la Bucureşti, în perioada 1908 şi 1919, lucrând cu Fr. Fischer şi B. Bernfeld (vioară),D. Cuclin (armonie) şi R. Cremer (contrapunct). Continuă la Schola cantorum din Paris, din 1919 până în 1925, avându-l ca maestru pe Vincent d’Indy (compoziţie, dirijat de orchestră), în 1928, Mihalovici, Martinu.C. Beck şi T. Harsanyi, cărora li s-a alăturat N. Şrepin, au hotărât să dea un concert cu lucrările lor.

Criticii i-au grupat pe aceşti compozitori de origine străină rezidenţi în Franţa — deşi aveau estetici foarte diferite — sub numele de şcoala de la Paris. Mihalovici a fost membru fondator al Societăţii compozitorilor români din Bucureşti (1920) şi al Societăţii de muzică contemporană „Triton” din Paris (1932) şi membru corespondent al Institut de France, Académie des Beaux-Arts din Paris. Între 1959 şi 1962 a activat ca profesor de morfologie muzicală la Schola cantorum din Paris. De-a lungul timpului, creaţia sa a fost distinsă cu menţiunea onorifică (1919), premiul al II-lea (1920) şi premiul I (1925) de compoziţie „George Enescu”, apoi cu premiul „Ludwig Spohr” (Brunswick, 1955), premiul fundaţiei „Copley” (Chicago, 1961), premiul „George Enescu” al S.A.C.E.M. (Paris, 1966).

Mihalovici este atras de structurile solide, pe care este grefată influenţa modurilor şi ritmicii folclorului românesc. A scris mult pentru scena lirică: baletul cântat Une vie de Polichinelle (1922), baletele Le Postillon du Roi (1924), Divertimento (1925) şi Karagueuz (1926), operele L’Intransigeant Pluton (1928), Phèdre (1949) şi Die Heimkehr [„întoarcerea”] (1954, rev. 1955), apoi baletele Thésée au labyrinthe (1956) şi Alternamenti (1957), pe un libret de Claude Rostand, opera Krapp ( 1960), pe un libret de Samuel Beckett, baletul Variations (1960) şi opera bufă Les Jumeaux [„Gemenii”] (1962), pe un libret de Claude Rostand.

A excelat şi în domeniul muzicii simfonice: Introducere şi mişcare simfonică (1923); Fantezie pentru orchestră mare (1927); Cortegiul divinităţilor infernale (1928); Chindia (1929); Concert pentru vioară şi orchestră (1930); Divertisment (1934); Capriciu românesc (1936); Toccata pentru pian şi orchestră ( 1938, rev. 1940); Symphonies pour le temps présent (1944); Variaţiuni pentru alămuri şi coarde (1946); Secvenţe (1947); Sinfonia giocosa (1951); Rapsodia concertantă în stil popular românesc ( 1951 ); Studiu în două părţi pentru pian şi ansamblu instrumental (1951); Sinfonia partita (1952); Uvertură tragică (1957); Sinfonia variata (1960); Muzică nocturnă pentru clarinet (1963); Pretexte pentru oboi, clarinet bas şi orchestră de cameră (1968) etc.

Marcel Mihalovici a mai scris muzică vocal-simfonică, de cameră (cvartete de coarde, sonate pentru vioară şi pian, miniaturi şi sonate pentru diverse instrumente), corală, vocală şi de film.

Filip Lazăr

Scris de rutişor la 9 aprilie 2008

Compozitor şi pianist român (Craiova, 1894 — Paris, 1936), îşi începe studiile la Conservatorul din Bucureşti (1907-1912), cu D.G. Kiriac (teorie-solfegii), Alfonso Castaldi (armonie, contrapunct, compoziţie) şi Emilia Saegiu (pian), perfecţionându-se la Conservatorul din Leipzig (1913-1914), cu Stephan Krehl (armonie, contrapunct, compoziţie) şi Robert Teichmiiller (pian).

Susţine o prodigioasă activitate de pianist-concertist (1915-1936), fiind în paralel profesor de pian şi teorie-solfegii în Franţa şi Elveţia (1928-1936). Este membru fondator al Societăţii Compozitorilor Români (1920), membru fondator (1936) şi preşedinte al Societăţii muzicale Triton din Paris (1928) şi membru al Societăţii Internaţionale de Muzică Contemporană. Dintre distincţiile obţinute de-a lungul carierei sale componistice, menţionăm premiul I de compoziţie „George Enescu” (1924) şi Premiul Radiodifuziunii franceze (Paris, 1931).Într-o viaţă destul de scurtă, în bună parte petrecută în Franţa, Filip Lazăr şi-a scris o importantă parte a creaţiei sub influenţa folclorului românesc, dar neutilizându-l sub formă de citat, ci prin rafinata recreere în spirit popular a unor teme. (mai mult…)

Alfonso Castaldi

Scris de rutişor la 7 aprilie 2008

Compozitor român de origine italiană (Maddalone, 1874 — Bucureşti, 1942). Şi-a început studiile muzicale în oraşul natal, continuându-le la Conservatorul din Napoli (1885-1889), cu Paolo Serrao (armonie), Francesco Cilea şi Umberto Giordano (fugă, compoziţie).

Stabilindu-se în România, mai întâi a activat ca profesor de mandolină, chitară şi vioară la Galaţi (1896-1901), apoi a devenit profesor de armonie, contrapunct, compoziţie şi orchestră la Conservatorul din Bucureşti (1904-1940), între timp fiind şi inspector general al muzicii în Ministerul Artelor (1925-1929). Are o activitate susţinută de şef de orchestră, dirijând Filarmonica din Bucureşti, orchestra Asociaţiei generale muzicale „Tinerimea simfonică” etc. A participat la înfiinţarea Societăţii Compozitorilor Români (1920) şi a scris consecvent cronici muzicale.

Deşi importanţa sa ca pedagog este mult mai mare decât aceea de compozitor, Alfonso Castaldi se distinge prin faptul că a impus genul poemului simfonic şi (mai mult…)

Dumitru Kiriac-Georgescu

Scris de rutişor la 6 aprilie 2008

Dumitru Kiriac-GeorgescuCompozitor şi folclorist român (Bucureşti, 1866 — id., 1928), studiază mai întâi la Conservatorul din Bucureşti (1880-1885), apoi la Conservatorul din Paris, unde îi are ca profesori pe E. Pessard (armonie), Theodore Dubois (contrapunct), Charles-Marie Widor (compoziţie) şi, în sfârşit, la Schola cantorum din Paris (1892-1897), cu Vincent d’Indy (compoziţie). A fost licenţiat al Facultăţii de Drept din Bucureşti. Activitatea sa de dirijor de cor începe la Capela română din Paris (1894-1899).

După reîntoarcerea în ţară, D.G. Kiriac pune bazele Societăţii Corale „Carmen” (1901-1928), al cărei dirijor va fi timp de aproape trei decenii, în acelaşi timp dirijând corul bisericii Sf. Spiridon-Nou şi corul bisericii Domniţa Bălaşa (1909-1921). În paralel, a fost profesor de teorie-solfegii, armonic şi ansamblu coral la Conservatorul bucureştean (1900-1928). A fost membru fondator al Societăţii Compozitorilor Români (1920), activând în favoarea înfiinţării Arhivei de Folclor a Societăţii. Orientarea muzicii corale şi vocale a lui D.G. Kiriac este legată de valorificarea folclorului ţărănesc şi a trăsăturilor modale ale acestuia. Autorul adoptă cu precădere genul miniaturii corale, multe dintre coruri recurgând chiar la melodia folclorică autentică.

Prelucrările sale se disting prin rafinamentul melodic şi prin păstrarea formulelor modale, care le conferă (mai mult…)

George Enescu

Scris de rutişor la 15 martie 2008

EnescuS-a născut în 1881, la Liveni, s-a stins din viaţă la Paris, în 1955. Cu o carieră internaţională ca violonist şi dirijor, Enescu rămâne totodată figura marcantă a compoziţiei româneşti din prima jumătate a sec. XX.

A început să studieze de timpuriu la Viena (între altele vioara, cu J.Hellmesberger), la Conservatorul, absolvit la vârsta de 12 ani.

A urmat un an de compoziţie cu Robert Fuchs, apoi Conservatorul parizian (vioara cu P. Marsick, pian cu L. Diémer, contrapunct cu A. Gédalge, compoziţie cu J.Massenet, apoi cu G.Faure), unde i-a avut colegi pe Ravel, Roger-Ducasse, Florent Schmitt, Charles Koechlin etc.

(mai mult…)