Un american în trening la Ateneu

Dacă aş fi scris asta acum o săptămână probabil c-aş fi început cu ‘doar ce s-a terminat săptămâna contemporană’, cu mai multe sau mai puţine majuscule, după impresiile lăsate.Găini Ca şi-n alţi ani, 0 promovare, 0 recenzii [în afară de vreo două unde s-a transcris, ca la trecerea din vorbire directă în vorbire indirectă, programul festivalului sau spusele unui cutare director artistic] şi la entuziasm nu aş vrea să mă pronunţ, deşi unii l-au pierdut pe undeva, poate prin bălăriile artificiale de la Conservator.

Dintre lucrurile interesante, bune sunt poantele între contemporani: ‘ce scârţâieli…’ ‘lasă că nici ale tale nu-s mai..’/’ţie chiar îţi place muzica contemporană?’ ‘nuuu, am ajuns aici din întâmplare şi acum nu mai găsesc ieşirea.’ – ce nu sunt ele în sine amuzante (acum), dar cel puţin ei glumesc cu situaţia, deşi uneori situaţia glumeşte.

Am fotografiat, am filmat, am luat interviuri ‘în exclusivitate’ sau am alergat de colo-colo scârţâind parchetul, enervând cu shutter-ul aparatului pe timpul concertelelor, zicând că-s de la presă şi de-aia filmez, deşi mă întrebau doar de protocol, că pe nimeni nu interesa aspectul ăsta. Pe de altă parte, cred c-ar fi fost mai searbăd festivalul dacă n-aş fi făcut lucrurile pe care le-am făcut şi încă mai cred că dacă produceam zgomot în timp ce se cânta, nu stricam din …sunet, ci potenţam şi improvizam şi eu alături de muzicieni! 🙂

Am avut Iulia Multimedia Hasdeu, Negură Brahms, filosofie bijectiva, pianul forte doi, dar mai ales pianu’ unu:

while (not_tired)

{

random_play(ambele_mâini);

şterge_transpiraţia();

primeşte_aplauze(cvasi sală_goală);

not_tired–;

} //pentru prietenii mei, elefanţii programatori

Am mers pe un drum butucănos şi francez în pielea poeziei şi-am auzit lieduri din poezii de Stănescu.. ce unora le-a plăcut.

Am prins şi nişte poante inspira[n]te (vezi foto) şi l-am [în]conjurat de Stockhausen cu mult elan, dintr-un capăt al altuia.

Am auzit cum suedezii vorbeau suedeză, mai mulţi – franceză şi americanii americană. Cu unii mă tot întâlneam, cu alţii discutam mereu aceleaşi lucruri, de parcă ţineau cu tot dinadinsul să-mi arate inutilitatea muzicii repetitive.

Aş fi vorbit puţin şi despre treningul ală, din moment ce data trecută am vorbit despre o pungă psihologică, dar acum Google ştie şi română şi cine ştie, uneori, treningului îi cresc ochi.

Ne-am mutat la casă nouă şi în măsura în care va fi timp, vor fi postate şi interviurile/pozele/videoclipurile, însă cum muzica este partea importantă, am deschis o oglindă AGP, să ne privim frumuseţea prin ea şi cred că oficial-neoficial suntem cel mai mare director de muzică clasică [din secolul trecut], experimentală, electroacustică şi ce-o mai fi pe acolo. Muzica românească încă se mai găseşte aici.

Cu vestea asta se va încheia şi stagiunea noastră, însă vă invităm să mergeţi în continuare la recitalurile ‘frecvente:’ [meniul din dreapta], în cadrul stagiunilor ACCUMM, la Ateneu/Sala Radio ori aiurea, pentru că ei închid mai târziu. 🙂

Drept mulţumiri: mulţumesc celor care au zis că ajută, mulţumesc celor care au zis că nu ajută şi cel mai mult, mulţumesc puţinor care chiar au ajutat.


Despre autor

rutişor
În umbra brazilor picoteşte rutişor ("Thalictrum aquilegifolium"): cea mai uşoară "aigrette" alb-liliachie, pentru că mulţimea florilor îndesate n-au petale, ci numai un belşug de stamine lungi, fine ca firişorii de pene şi răcoros parfumate.

Gândurile tale